Porţia de cultură (V) - Film pe Pâine, 2020

Încă un lucru pe care l-am învăţat la Focşani, cu ocazia festivalului Film pe Pâine, 2020, este că în oraşele cu acces restrâns la cultură există două tipuri de oameni: cei nerăbdători să schimbe situaţia actuală şi cei care consideră că totul este propagandă, sunt mereu nemulţumiţi şi pun doar piedici în calea micilor super-eroi care luptă pentru evoluţia comunităţii.

Organizând un eveniment cultural în Piaţa Unirii, centrul Focşaniului, în mijlocul campaniilor electorale, nu a durat mult timp până când am experimentat şi noi o asemenea descurajare. În seara precedentă (17 septembrie 2020) proiectasem pe ecranul din perimetrul festivalului un trailer pentru unul dintre lungmetrajele pe care le aveam în program, cu aproximativ o oră înainte de începerea oricărei activităţi. Scopul era să atragem atenţia trecătorilor cu privire la filmul care putea fi vizionat în seara respectivă, prin urmare era de la sine înţeles că nu şedea nimeni pe vreunul din cele 200 de scaune amplasate în faţa ecranului. Însă simpla logică sau ideea de a consulta programul de la intrare nu au fost îndeajuns de bune pentru a opri viralizarea pe anumite grupuri de pe Facebook a unei poze cu câteva locuri libere şi cu o descriere ofensatoare, declanşând astfel o întreagă dezbatere politică. Am fost demoralizaţi o vreme, citind comentarii răutăcioase care susţineau că festivalul nostru este organizat cu scopul de a atrage mai multe voturi la alegeri, însă am decis să ne continuăm treaba fără să ne amestecăm şi să lăsăm adulţii să rezolve această situaţie. Astfel, datorită doamnei Rodica Hondru care reprezintă Organizaţia Civică Vrancea, neînţelegerea a fost clarificată şi munca noastră, a tuturor celor implicaţi, nu a rămas desconsiderată. Acest incident poate chiar ne-a oferit mai multă expunere, dacă e să privim partea plină a paharului.

Cum am menţionat, echipa Film pe Pâine a continuat neobosită programul artistic din ziua de vineri, 18 septembrie 2020, zi ce a debutat încă o dată cu atelierul de mişcare scenică şi improvizaţie al dragei noastre Maria Iordache. De data aceasta, hrană pentru minte a fost un exerciţiu de echipă în care participanţii formau un cerc şi rosteau pe rând câte un cuvânt, cu scopul de a crea o poveste al cărei sens era iniţial necunoscut. Şi ce mai poveşti s-au creat, am fi putut scoate o antologie! Mai apoi am pus în scenă "Taxiul", o improvizaţie la care iau parte trei "clienţi" şi un "şofer" astfel: şoferul intră în maşină cu o anumită stare de spirit, apoi urcă un client care are o altă stare de spirit, iar cel dintâi trebuie să preia starea celui din urmă. Apoi, de fiecare dată când un personaj nou intră în scenă, personajele deja prezente îşi schimbă atitudinea, iar în momentul cânt un client "ajunge la destinaţie" şi coboară din maşină, se revine la starea existentă înainte de urcarea acestuia în maşină. Este un joc care testează capacităţile de adaptabilitate emoţională ale improvizatorilor, folosit adesea în trupe de teatru ca exerciţiu de pregătire pentru roluri complexe. Ultima provocare a atelierului a fost reprezentată de traducerea, prin intermediul pantomimei, a unor limbi inventate pe loc de către două personaje principale. În timp ce protagoniştii desfăşurau o acţiune şi comunicau într-o limbă necunoscută, alte două persoane cu rol de subtitrări încercau să explice publicului scena. Nu a fost cel mai reuşit exerciţiu, fiind foarte greu de interpretat o limbă soră cu păsăreasca, dar a ieşit o comedie destul de puternică încât să ne ia gândul de la întâmplarea nefericită care avea loc concomitent: neprezentarea modelelor la atelierul de fotografie, ceea ce nu l-a oprit pe Alexandru Zarzalin din a-şi continua workshop-ul. Acesta a tratat situaţia cu raţiune şi calm şi a oferit tinerilor fotografi o nouă muză în cel mai scurt timp: pe Maria, organizatoarea Expoziţiei Film pe Pâine.

Seara a adus cu ea proiecţia primului lungmetraj inspiraţional românesc, Coborâm la prima, regizat de Tedy Necula. În prima zi de după incendiul din clubul Colectiv, un metrou se opreşte subit între staţii. Se opreşte în timp. Orbiţi de probleme financiare şi dorinţe de afirmare, cei rămaşi "captivi" sunt nerăbdători să pornească la drum din nou, fiecare în treaba lui. Însă timpul trece şi situaţia nu pare să se remedieze. "Noi suntem în metroul ăsta aşa cum suntem şi în viaţă: unul lângă altul, dar cu inimile la kilometri distanţă." Constrânşi de împrejurări, oamenii încep să se deschidă unii în faţa celorlalţi, să se ajute reciproc, să se cunoască sau recunoască, renunţând astfel la cuştile proprii care îi ţin, de fapt, captivi. Iar când o pană de curent cutremură vagonul şi lumina emanată de lanternele întregului colectiv e puternică asemeni razelor de soare, devine destul de clar faptul că răspunsul e apropierea de semeni, nu depărtarea cu care ne-am familiarizat cu toţii, trăind în era în care conectarea la internet este mai râvnită decât conectarea la realitate. Un film care ne îndeamnă să ridicăm capul din telefon, să scoatem căştile din urechi, să renunţăm la prejudecăţi şi să empatizăm cu persoanele din jurul nostru. Un film care ne reaminteşte ce înseamnă să fim oameni.

Mi-aş dori să fi fost prezenţi şi unii dintre suporterii unor politicieni la proiecţia acestui film. Există unii oameni atât de aprigi în a divide, încât nu observă eforturile tinerilor care muncesc, creează, organizează, unii dintre ei veniţi de la sute de kilometri depărtare. Nu, ei văd doar în culori. Roşu, galben şi albastru. Dar nu cele de pe tricolor, nu. Ele reprezentau unirea. Cine ar fi crezut că nişte baloane galbene te pot afilia unui partid politic? În concepţia acestor oameni, se poate. Însă noi încă mai credem în culorile de pe drapelul românesc şi în influenţa benefică a culturii asupra comunităţii. Şi suntem tot mai mulţi. Aşa că putem doar spera că, la un moment dat în viitor, cei care dezbină vor fi depăşiţi numeric şi nu vor avea altceva de făcut decât să se aşeze pe scaun pentru a servi o porţie de cultură.