Porţia de cultură (VI) - Film pe Pâine, 2020

Din orice vis te trezeşti, fie că e frumos, fie că e coşmar. Deşi festivalul nu s-a terminat încă, unul dintre visele noastre frumoase a ajuns la final şi am fost nevoiţi să ne luăm la revedere de la Maria Iordache, trainerul care a susţinut atelierele de mişcare scenică şi improvizaţie din 2020. Dar nu înainte de a participa la un ultim workshop concluziv, care a reluat toate exerciţiile şi jocurile încercate în ultimele trei zile. Maria ne-a cucerit prin simplitatea şi modestia de care a dat dovadă, prin faptul că ne-a vorbit ca de la egal la egal, determinând-ne astfel să simţim că e parte din echipă. Suntem convinşi că, deşi întoarcerea ei la Bucureşti reprezintă un final pentru ediţia Film pe Pâine din 2020, povestea noastră comună nu se opreşte aici. Aşteptăm să o revedem cu cel mai mare drag în anii următori, cu noi idei de improvizaţii şi jocuri de echipă inedite cu care să ne dezmorţim corpul şi mintea.

Plecarea unei feţe familiare ne-a întristat, însă weekendul a adus noi personaje în povestea noastră. Actorul Iulian Postelnicu, cunoscut datorită rolurilor sale din lungmetrajele Un etaj mai jos şi Arest, pentru cel din urmă primind chiar Premiul Gopo 2020 pentru cel mai bun actor în rol principal, a venit tocmai din Capitală pentru a fi trainer în festivalul nostru. Ca absolvent al Colegiului Naţional "Unirea" din Focşani, Iulian are o conexiune specială cu oraşul şi o afinitate faţă de generaţia tânără care locuieşte acolo. O prezenţă deosebită atât pe marile ecrane, cât şi viaţa de zi cu zi, Iulian a purtat o discuţie cu toţi tinerii prezenţi la atelier în care a explicat diferenţa între jocul actoricesc pentru film şi cel pentru teatru şi cum se pot îmbina, a vorbit despre viaţa de facultate şi profesorii care ne pot ridica, dar şi despre cei de care ar trebui să ne ferim, însă, cel mai mult ne-a sfătuit să ne identificăm şi urmăm pasiunile, indiferent de părerea oamenilor din jurul nostru şi de cât de greu va părea la început. Apoi, organizatoarea Departamentului de Ateliere, Rebeca, i-a luat un interviu pentru prietenii şi partenerii noştri de la AIVI Media Hub, care urmează să apară pe pagina de Youtube a acestora în zilele viitoare.

Prietenii de la AIVI Media Hub au coordonat, în aceeaşi zi, şi un atelier dedicat pasionaţilor de scris din Focşani. AIVI Media Hub este o redacţie constituită integral din voluntari, cu scopul de a aduce tinerii mai aproape de jurnalistică şi comunitatea mai aproape de tineri, încurajându-i astfel pe cei care se înscriu în redacţie să se documenteze şi să dezvolte articole pentru şase domenii diferite: business, cultură, educaţie, eveniment, lifestyle şi sport. În concordanţă cu obiectivele lor, Iulia Dromereschi şi Radu Eremia, reprezentanţi AIVI, au pregătit pentru liceenii focşăneni un workshop de jurnalism comunitar, subliniind importanţa cunoaşterii personalităţilor din oraşul natal sau de reşedinţă şi a ajutorului oferit micilor antreprenori din comunitate prin promovarea afacerilor locale. Participanţii au fost însărcinaţi cu realizarea unui pitch de douăzeci de minute cu ajutorul propoziţiilor "Focşani se mişcă. Focşani arată. Focşani miroase. Focşani nu vrea." Participanţii au părăsit atelierul mai curioşi să afle poveştile din comunitatea lor şi nerăbdători să le împărtăşească cu alţi cititori dornici de cunoaştere, convinşi că în fiecare colţ de ţară, în fiecare oraş în care păşesc, în casa oricărui om, îi aşteaptă întâmplări de viaţă extraordinare care sunt încă nedescoperite.

Odată cu seara, am avut ocazia să îl cunoaştem şi pe Robe Cristian, vlogger şi actor în trupa de teatru Victory of Art, care a venit din greşeală în Focşani cu o zi mai repede, dar nu a regretat, întrucât a participat la ultima proiecţie de lungmetraj din festival, mărturisind la final că a fost unul din filmele lui preferate. A fost vorba despre Arest, în regia lui Andrei Cohn, care a fost precedat de un discurs al actorului din rolul principal, Iulian Postelnicu. Printre altele, acesta a atras atenţia asupra naturii violente a filmului şi a vremurilor pe care le descrie, ca şi a limbajului adecvat mediului descris. Într-adevăr, materialul nu este pentru oricine. În anul 1983, aflat pe o plajă de nudişti împreună cu soţia sa şi cei doi copii, Dinu Neagu este arestat şi dus la secţie în Bucureşti şi închis într-o celulă cu Vali, deţinut de drept comun. În vederea obţinerii anumitor beneficii, Vali a făcut o înţelegere cu Securitatea, devenind torţionar pentru bietul arhitect nedumerit de ceea ce i se întâmplă. Dinu este impasibil la tratamentele iniţiale, este sigur că s-a făcut o greşeală care se va clarifica în scurt timp, însă descoperă treptat interesul anchetatorilor săi în legătură cu serile de vineri seara pe care le petrece acasă, alături de prieteni şi familie, ascultând muzică străină şi citind autori interzişi de sistem. Pe parcurs, sub presiunea fizică şi psihică exercitată de Vali, îl cuprinde disperarea, fiind dispus să dea orice informaţii pentru a fi eliberat. Deşi brutal în expunerea realităţii, filmul nu afişează situaţia doar în alb şi negru, ci doreşte să evidenţieze şi urma de umanitate rămasă în Vali, care îşi păstrează simţul umorului şi împărtăşeşte poveşti personale cu celălalt protagonist. Totuşi, tragedia filmului face notă discordantă cu aparenta banalitate a "infracţiunii" comise de Dinu, reuşind să tulbure pe termen lung spectatorii străini de acele timpuri.

Sunt de acord cu Robe în această privinţă: cu doar două personaje şi un singur spaţiu de filmare, Andrei Cohn a reuşit să transmită o poveste cu multe substraturi şi să educe şi mai mult publicul cu privire la perioada pre-Revoluţie. Însă nu toată lumea a fost de aceeaşi părere. Dorind să cumpăr o cupă de iaurt îngheţat de la Yoggurteria din Piaţa Unirii Focşani (unde a avut loc proiecţia), am fost asaltată de un vânzător cu câteva comentarii dezaprobatoare, acesta afirmând că ar trebui să ne alegem mai bine filmele de acum înainte pentru că orice copil care ar fi trecut prin Piaţă în timpul proiecţiei ar fi învăţat să înjure ca urmare a limbajului din film, că sigur am fi primit amendă la Sibiu dacă am fi proiectat aşa ceva în centrul oraşului. Aceleaşi acuzaţii le-am primit şi pentru filmul Balanţa, considerat de anumiţi focşăneni ca fiind foarte indecent ca urmare a scenelor de "nuditate extremă" (adică un bărbat dezbrăcat timp de o secundă). Ultima presupunere a domnului mi-a adus aminte de TIFF-ul din Piaţa Mare din Sibiu, din 2015, unde, după o proiecţie a filmului De ce eu?, a avut loc un Q&A cu echipa de filmare în cadrul căruia s-a deschis chiar această discuţie: vulgaritatea de limbaj ca o constantă a filmelor româneşti din Noul Val. Explicaţia este simplă: vulgaritatea aceasta este o realitate la noi în ţară, iar filmele sunt oglinda realităţii. Avea dreptate Stendhal: "Un roman e ca o oglindă purtată de-a lungul unui drum bătut de multă lume. El va răsfrânge în ochi când seninul cerului albastru, când noroiul mocirlelor din cale. Iar pe cel ce poartă povara oglinzii în spate îl veţi învinovăţi că e imoral! Mai bine aţi învinui drumul pe care se află mocirla şi, mai mult încă, pe inspectorul drumurilor, care îngăduie să zacă apa şi să se formeze mocirla." Degeaba am încercat să îi explic vânzătorului toate aceste lucruri sau faptul că Iulian Postelnicu a copilărit în Focşani şi a câştigat un premiu pentru rolul său din acest film "indecent". În final, a rămas fiecare cu principiile şi concepţiile lui.

Noi am plecat în oraş, din nou, să sărbătorim, de data aceasta alăturându-ni-se şi Robe, care ne-a împărtăşit multe poveşti din culisele vieţii de vlogger şi actor şi cu care am schimbat impresii despre spectacole de teatru. Am acumulat multe informaţii noi în acea seară şi totul a fost posibil doar datorită următorilor factori: Focşani se mişcă înainte. Focşani arată a nou. Focşani miroase a schimbare. Focşani nu vrea să se împotmolească. Focşani oferă o porţie de cultură.