Selecţionat în cadrul Astra Film Festival 2020, secţiunea Voci emergente ale documentarului, filmul It Takes a Family al regizoarei Susanne Kovács propune un tip de abordare cu o amprentă autobiografică aparte. M-am declarant de ceva timp fan al acestui tip de documentar, atât timp cât este reuşit. Spre încântarea mea, acesta se numără printre cele reuşite. Protagoniştii sunt într-un dialog continuu: Susanne (regizoarea), tatăl, mama, bunica paternă şi bunicul patern, ultimul prezent doar prin intermediul evocărilor realizate de celelalte persoane şi prin intermediul fotografiilor. În fond, tot documentarul este creat pe baza acestor dialoguri dintre regizoare şi membrii familiei ei, cu incursiuni în interiorul caselor, în arhiva de familie formată din scurte filmări şi fotografii, ghidate de vocea narativă a Susannei. Ce-i face pe aceştia să fie subiectul unui demers documentar de succes? Aş înclina spre povestea lor, care este una aparte.
Susanne este nepoata a două familii ce s-au intersectat ca urmare a căsătoriei copiilor lor, dar care, în orice alt context, nu s-ar fi aşezat la aceeaşi masă. Bunicii pe linie paternă sunt evrei maghiari, supravieţuitori ai lagărelor de concentrare naziste. Doi tineri ce au văzut prea multă oroare şi suferinţă pentru a mai putea să-şi revină vreodată cu adevărat au încercat să-şi refacă viaţa cum au ştiut. Reţeta lor a presupus uitarea propriei istorii şi ascunderea oricărui însemn al apartenenţei etnice. Doi oameni ce au fugit mai apoi de regimul comunist din Ungaria direct în Danemarca, încercând să-şi refacă viaţa de la zero. Bunicii materni sunt reprezentanţii unei familii de apărători şi luptători pe frontul nazist. Şi asta deja vă poate spune multe din ceea ce se conturează a fi conflictul major din acest documentar. Dar nu am să vă divulg totul despre această parte, deoarece merită să o descoperiţi chiar voi (festivalul Astra are în 2020 o variantă online, despre care puteţi citi mai multe informaţii aici). În ciuda acestor detalii de istorie familială, doi tineri, părinţii regizoarei, în atmosfera anilor '70, sub egida "dragoste şi nu război", se îndrăgostesc şi se căsătoresc. Cei doi tineri cred, cu naivitate, în puterea dragostei lor, şi, aşa cum se exprimă mama regizoarei, au subestimat importanţa pe care o poate avea în căsnicie istoria unei familii.
În acest documentar Susanne spune povestea ei, aşa cum a perceput-o ea încercând să ajungă la adevărurile celorlalţi, dar fără să uite pentru niciun moment să accentueze acest detaliu, pe care îl şi verbalizează - într-o familie disfuncţională există mereu competiţia "cine a suferit mai mult".
Cred că dialogurile între bunica paternă, Eva, supravieţuitoare a lagărului Mauthausen, şi nepoată au cea mai mare putere în structura documentarului. Spun asta deoarece veţi constata la vizionare că bunica nu este doritoare să vorbească despre viaţa ei, şi cu atât mai puţin despre ceea ce a simţit. Or miza regizoarei, chiar declarată, este tocmai aceasta: "Întrebam despre fapte, când eu doream să întreb despre sentimente". Desigur, documentarul are o valoare de necontestat în ceea ce priveşte detaliile pe care le aduce despre viaţa familiilor de evrei supravieţuitori ai Holocaustului, despre lupta continuă a acestora cu trauma, despre fuga de coşmaruri şi neputinţa de a recupera ceea ce au pierdut. Dar ce este şi mai pregnant, şi ar trebui să ne pună pe gânduri, e transmiterea trans-generaţională a traumei suferite. Despre acest proces s-a vorbit mai puţin până acum în documentarele pe subiect. Pentru toate acestea vă îndemn să-l vizionaţi.
Spre finalul documentarului mă regăsesc notând într-un colţ al filei de hârtie din faţa mea: De ce? De ce acest subiect? Îmi reapare în minte scena în care, undeva în primele minute de documentar, bunica îi spune regizoarei că impactul acelor lucruri trăite este în interiorul său şi că asta nepoata nu va putea filma, refuzând apoi câţiva ani să mai vorbească în faţa camerei despre acest subiect. În mod normal, la Q&A aş fi aflat. În 2020 festivalul e online, nu o pot face. Desigur, azi internetul te ajută mult, aşa că vă invit după vizionarea filmului să citiţi un interviu cu regizoarea aici. Dacă veţi avea aceeaşi întrebare pe care am avut-o şi eu, ultimele secunde şi cadrul de final al documentarului vă vor da răspunsul.
În esenţă, It Takes a Family este un documentar frumos realizat despre un subiect nu tocmai frumos. Ce facem cu un cufăr al familiei ce ştim că ascunde lucruri despre familia noastră, lucruri despre care niciodată nu s-a vorbit? Îl deschidem sau îl lăsăm închis? Dacă nu-l deschidem, mai putem dormi? Decidem să nu-l deschidem pentru liniştea noastră, dar cum rămâne cu generaţiile ce urmează? Nu merită oare acest exerciţiu din partea noastră? Susanne Kovács alege să deschidă cufărul familiei sale realizând un documentar care ne vorbeşte despre istoria ce ne dictează relaţiile şi destinul. Îl deschide încercând să înţeleagă cu mintea, prin intermediul detaliilor factuale, istoria familiei sale şi sfârşeşte prin a o înţelege cu inima. Însă eu una nu văd o altă cale în demersurile de acest fel.
Descarcă programul Astra Film Festival 2020 aici..