Printre nefericiţii care ajung să trăiască în aceste condiţii se numără şi un catalan, pe numele său întreg Josep Bartoli. Grafician de profesie, se foloseşte de darul său pentru a se ajuta să supravieţuiască mai uşor condiţiilor grele din lagăr. Mai mult, toate durerile sale capătă formă prin arta sa şi supravieţuiesc timpului.
De cealaltă parte a sîrmei ghimpate, un jandarm francez, diferit de colegii săi dezumanizaţi de puterea brusc acordată dar şi de propagandă, se apropie de Josep. Serge pe numele său, francezul nu este neapărat un munte de bunătate, ci doar un om în adevăratul sens al cuvîntului. El se împrieteneşte cu Josep, la început din curiozitate faţă de arta acestuia apoi, devine ce în ce mai empatic faţă de suferinţele îndurate de acesta. Prietenia se va dezvolta pe mai multe decenii şi pe două continente, păstrîndu-se şi atunci cînd Josep Bartoli va emigra, în cele din urmă, în Mexic.
Ai zice că astfel de întîmplări sunt înscrise cu litere mari în memoria unei generaţii. Că sunt povestite copiilor ca legende de familie şi pilde naţionale ale umanităţii şi ale dragostei de frumos. Momente de graţie în care oamenii simpli în carne şi oase, transcend barierele culturale, lingvistice şi propagandistice. Ei bine, din păcate, asta nu se întîmplă.
Iar Josep ne subliniază această discrepanţă între idealurile universaliste şi realitatea certurilor tribale prin învelirea poveştii în două rame.
Un adolescent preocupat de jocuri video şi de televizor ajunge să îl supravegheze pe bătrînul şi muribundul său bunic. Sarcină plictisitoare, în cel mai bun caz, însă portretul de mici dimensiuni care veghează la capătul patului bunicului deschide o fereastră către fostul jandarm francez care devenise prieten cu pictorul catalan în lagărul de concentrare.
Prin interpunerea a doi naratori care ne despart de personajul lui Josep Bartoli (nepotul căruia i se confesează bunicul şi jandarmul narator care îl cunoaşte doar superficial pe pictor), Aurel, realizatorul filmului, subliniază depărtarea, dificultăţile înţelegerii dramei refugiaţilor.
Din păcate, această sfială în faţa istoriei este dusă cam departe. Prea multe goluri în biografia lui Bartoli sunt lăsate neumplute, ceea ce ne împiedică să percepem pe de-a întregul caracterul şi personalitatea sa creatoare. Nu ştim mai nimic despre aventurile sale, despre viaţa sa catalană (doar că a avut o logodnică şi că aceasta a fost desfigurată de război). La fel, povestea de după război este extrem de puţin dezvoltată, aflăm doar cîteva momente din relaţia lui Bartoli cu Frida Kahlo, dar şi acestea într-o atmosferă onirică, fără nici o ancoră concretă în istorie.
Aşa că Josep Bartoli rămîne, chiar şi la sfîrşitul filmului care ar fi trebuit să îl facă mai cunoscut publicului larg, un cvasi-necunoscut. Nu aflăm nimic despre operele sale importante, despre crezurile sale artistice sau despre influenţele avute sau exercitate asupra altora.
Însă, chiar şi aşa răsfirat, filmul emoţionează. Pe de o parte, este războiul. Concentrîndu-se asupra unui episod uitat, unul din miile de grozăvii ale secolului XX, dar nu mai puţin relevant, atinge (încă) un punct sensibil din istoria recentă. Vedem că lagărul de concentrare, cu întregul său arsenal dezumanizant, nu a fost doar apanajul Germaniei naziste, ci şi al altor state, foarte încrezătoare acum în democraţia lor.
Apoi, prin faptul că se menţine în instanţa naratorială a jandarmului care, deşi martor exterior şi încorsetat de obligaţiile sale poliţieneşti, se apropie totuşi, omeneşte, empatic, de cei închişi, filmul ne livrează (încă) o lecţie de morală convingătoare - deşi nici originală, nici memorabilă - privind datoria de a fi oameni indiferent de circumstanţele exterioare.
Descarcă programul animest 2020 aici..