Filmul Ilzei Burkovska Jacobsen vorbeşte despre alegerile morale ale tinerei fete care a fost cîndva, despre compromisurile pe care trebuia să le facă pentru a supravieţui, dar, mai ales, pentru a înţelege, pentru a armoniza contradicţiile profunde dintre diferitele discursuri care fracturează societatea în care trăia.
Cel mai important discurs este cel oficial, de propagandă. Aici, eroii sovietici care au luptat împotriva Germaniei naziste sunt glorificaţi ca un fel de Mesia secular şi colectiv, care şi-a sacrificat viaţa în lupta împotriva Satanei hitleriste pentru ca turma sovietică să poată trăi în libertate şi bunăstare. Aici se "luptă pentru pace" cu avioane de luptă şi cu trupe de ocupaţie, cu antrenamente militare şi cu sîrmă ghimpată. Cu alte cuvinte, sacrificiile trecutului sunt instrumentalizate pentru sacrificarea prezentului celor mulţi de către nomenclatura comunistă.
Apoi, mai sunt poveştile din familie. Rostite în şoaptă, dar mai percutante decît propaganda urlată în megafoane. Bunicul are o versiune proprie asupra comunismului, povestită prin prisma suferinţelor îndurate în Siberia, dar şi prin rezistenţa încăpăţînată a unei întregi vieţi în care nu a capitulat. Deşi i s-a cerut nu o dată să facă o cerere de amnistie, un act formal în opinia multora, care ar fi rezolvat multe neplăceri din viaţa cotidiană. Dar care, în opinia sa, ar fi echivalat cu recunoaşterea supremaţiei morale a comunismului.
Apropiată de versiunea bunicului este cea a mamei sale, care preferă să înoate împotriva curentului şi să urmeze studii superioare de agronomie, pentru ca apoi să fie nevoită să se adapteze fără voie regimului concentraţionar pentru a-şi putea creşte copiii.
Dincolo de aceste extreme, ca un mixt după modelul ridichii, se află atitudinea duplicitară a tatălui său. Acesta, fost oficial comunist, şi-a folosit pîrghiile politice şi sociale pentru a face bine comunităţii concrete, păstrînd aparenţa conformităţii la dogmele oficiale. Aceeaşi cale se hotărăşte o urmeze şi Ilze: recunoaşterea formală a doctrinelor oficiale pentru a putea să lucreze pentru binele comun şi privat.
Ilze creşte astfel în sistemul sovietic de învăţămînt, jonglînd cu cele două direcţii în mintea ei. Din păcate, orice mică victorie se dovedeşte rapid prea puţin însemnată, căci dictatura sovietică este oricînd gata să îşi apere cu forţa teritoriile cucerite.
Din fericire, odată cu venirea lui Mihail Gorbaciov în fruntea puterii sovietice, construcţia înfiorătoare începe să dea semne de oboseală. Crăpăturile încep să apară, şi nimeni nu le mai poate ignora. Atît în blocurile comuniste (construcţii urîte şi represive din beton), cît şi în blocul comunist (regim politic falimentar şi concentraţionar).
Astfel, în anii Perestroikăi şi ai Glasnostului, Ilsa învaţă un alt discurs. Unul care îi aparţine ei, o producţie a propriei sale epoci. Chiar dacă se inspiră din alegerile bunicului, ale mamei şi tatălui său, acum a venit rîndul Ilzei să judece cu propria minte, să aleagă după propria conştiinţă şi după oportunităţile Zeitgeist-ului.
În cazul ei, totul începe cu o cerere înaintată de întreaga clasă în care învăţa pentru încetarea antrenamentului militar pentru fete. Spre surprinderea tuturor, cererea este aprobată. Şi astfel, începe un drum lung înspre libertate, spre al cărui capăt mai este mult de mers...
Formal, animaţia este dominată de culorile reci şi terne ale vieţii în comunism. Austeritatea şi sărăcia forţată a acelor vremuri este exprimată prin forme spectrale ale oamenilor, prin ochi negri şi inexpresivi, prin haine urîte şi clădiri neprimitoare. Fanteziile fetei sunt coşmaruri induse de grozăviile propagandistice, dominate de imaginea copiilor pieriţi în război. Sunt inserate şi imagini din arhiva personală sau din presa vremii, la care se adaugă un interviu life-action cu prietena sa de-o viaţă. Mixul, determinat în primă instanţă de finanţarea insuficientă, este bine conectat în ansamblul filmului şi reuşeşte să dea greutate istorică suplimentară unei epoci care începe să fie din ce în ce mai îndepărtată de conştiinţa prezentă.
My Favorite War povesteşte aşadar, propria maturizare a regizoarei. Nu este un coming of age story obişnuit, care exprimă maturizarea într-o societatea liberă, cu opţiuni clare şi joc nemăsluit. Dimpotrivă, în (post-)comunism, maturizarea este un tur de forţă moral. Responsabilitatea individuală creşte exponenţial cu minciunile şi frica care colcăie în societate, şi face şi mai dificilă trecerea de la adolescenţă la maturitate pe care o îngreunează cu molozul straturilor de propagandă şi cu deşeurile acide ale suferinţelor adunate.
Însă, prin imaginea unui rîu care spală şi duce la staţia de epurare a istoriei toţii dictatorii, mai vechi sau mai noi, filmul se încheie într-o notă optimistă faţă de puterea umanităţii de a depăşi scelerarea unora dintre conducătorii săi.
Descarcă programul animest 2020 aici..