Filmul începe cu o secvenţă de live-action, care constituie deopotrivă o introducere şi o posibilă cheie de interpretare a vîrtejului de imagini şi sunete ce vor urma: într-un avion de cursă lungă, pasagerii - oameni de cultură -, urmăresc pe ecrane individuale capodopere cinematografice ruseşti. Recunoaştem, printre altele, secvenţe din capodoperele lui Serghei Eisenstein, unul dintre cei mai inovatori şi mai îndrăzneţi regizori sovietici.
La un moment dat, pasagerii vorbesc despre nuvela fantastică şi satirică Nasul a lui Nikolai Gogol, inclusă de o revistă englezească printre cele 100 de lecturi esenţiale ale oricărui om civilizat.
Vocea căpitanului din boxe ne oferă un criteriu unificator, chiar dacă exterior, pentru consumul cultural atît de divers din avion: "e minunat ca atît de multe persoane valoroase să meargă în aceeaşi direcţie, în acelaşi timp". Suntem avertizaţi, aşadar, că împărtăşirea aceluiaşi spaţiu şi a aceluiaşi timp are relevanţă pentru creaţia artistică, chiar dacă explorările sau soluţiile creatoare sunt divergente în sine. Această umbrelă artificială, aproape întîmplătoare, forţează spectatorul să găsească o linie directoare în explozia onirică de întîmplări şi forme ce i se vor perinda prin faţa ochilor.
Plecînd de la Gogol şi povestea scrierii capodoperei sale supra-realiste avant la lettre din 1828, căreia i se face o ecranizare succintă, sărim un veac mai tîrziu. Ajungem imediat după Revoluţia Rusă, în momentul în care avangarda artistică se preocupă de aceeaşi evadare din cotidian, de acelaşi absurd al existenţei, care nu poate fi cuprins decît prin mijloacele de expresie ale visului transpus în artă.
Aflăm astfel că autorităţile sovietice sunt interesate de realizarea unei opere care să aibă drept libret satira gogoliană. Organizează în acest scop un concurs pentru o orchestraţie demnă de arta oamenilor muncii. Compoziţia lui Dmitri Şostakovici se va apropia cel mai mult de acest standard înalt şi nobil, iar actuala animaţie o va folosi drept coloană sonoră.
Filmul prezintă şi destinul deopotrivă al satirei gogoliene şi al operei lui Şostakovici. Un moment esenţial îl reprezintă participarea lui Iosif Stalin şi a biroului politic la una dintre reprezentaţiile operei şi mai ales prigoana ulterioară, iniţiată de un articol de ziar care o denunţa ca "aspră, vulgară şi primitivă" (articolul se crede că a fost scris de însuşi Stalin).
Oricum ar fi, situaţia politică începe să se deterioreze rapid, în 1936 începînd Marea Teroare a regimului stalinist, cînd pier mulţi artişti şi intelectuali sovietici în Gulag. Astfel că însăşi situaţia politică începe să capete accentele absurde, suprarealiste, profetizate, printr-o tristă ironie, de arta avangardei. Cu două diferenţe importante.
În primul rînd, suprarealismul se auto-defineşte ca tărîm al visurilor, pe cînd absurdul prigoanei staliniste este cît se poate de real. De aceea, Nos ili zagovor netakikh / The Nose or Conspiracy of Mavericks prezintă inclusiv artişti de avangardă care pier în Siberia alături de potentaţi sovietici.
A doua diferenţă este dată de criteriile estetico-politice ale stalinismului. Dacă acesta este un regim absurd, preferă în schimb în artă, tocmai pentru a-şi masca esenţa iraţională, criteriile realismului sovietic. Auto-declarat o artă pentru toţi oamenii, realismul sovietic a reprezentat motivul pentru care mulţime de creatori şi gînditori importanţi sovietici au pierit în Gulag sau în uitare. Printre aceştia se află şi personaje ale filmului, alături de Serghei Eisenstein, Dmitri Şostakovici îi vom vedea şi pe scriitorul Mihail Bulgakov (iniţial un preferat al lui Stalin, dar care a murit apoi în dizgraţie), teoreticianul şi actorul Vsevolod Emil Meyerhold (mort în Gulag).
Astfel că experienţa vizionării acestei animaţii reprezintă o plăcere intelectuală exigentă. Spun plăcere referindu-mă la abundenţa de sarcasm şi fantezia debordantă care reprezintă un regal al spiritului ludic, al eliberării imaginaţiei la limita oniricului. Pe de altă parte, toată această joacă nestăpînită este punctată cu aluzii directe la istoria tragică a terorii staliniste, cu comemorări ale artiştilor pieriţi în Gulag. Astfel că mesajul mai profund, tragic de-a dreptul, devine accesibil numai după o documentare temeinică prin care să poţi recunoaşte operele, personalităţile şi necazurile politice pe care mulţi artişti au trebuit să le înfrunte (sau de care, în realitate, au fost de cele mai multe ori ei înşişi înfrînţi).
Descarcă programul animest 2020 aici..