Nos ili zagovor netakikh / The Nose or Conspiracy of Mavericks / Nasul sau Conspiraţia rebelilor combină animaţia şi muzica clasică pentru a ne deschide un întreg orizont către cultura rusă a secolului XX. Este nu doar un studiu artistic cu privire la rolul artistului, al publicului şi interdependenţa dintre aceştia, ci şi o istorie fragmentată a artiştilor care nu au reuşit să trăiască şi să se bucure de propria lor faimă din cauza regimului opresiv. Un film în care Şostakovici, Bulgakov, Meyerhold şi Gogol devin "rebeli" atunci când luptă pentru creaţiile lor.
Filmul începe cu o secvenţă live action, pe un aeroport. La bordul unui avion sunt figuri cheie ale teatrului, cinematografiei şi culturii ruseşti, atât din trecut, cât şi din prezent. Povestitorul / căpitanul de bord spune că este plăcut să-i vezi pe toţi călătorind "în aceeaşi direcţie". În timp ce clasicii cinematografiei sovietice rulează pe monitoare, doi domni discută despre Nasul lui Gogol din 1836 şi despre ce înseamnă să fii civilizat astăzi, în contextul în care această operă literară fusese recomandată de o revistă britanică, printre cele o sută de lecturi esenţiale din viaţa unui om. Arhiva conţinutului disponibil pasagerilor avionului pare nelimitată: pe măsură ce trecem pe lângă toate micile ecrane, întrevedem un caleidoscop de epoci şi genuri. Diferite secole se suprapun în amalgamări ciudate.
Scânteia este declanşată atunci când se face trecerea de la filmările live la animaţii. Gogol ajunge la Sankt Petersburg, în jurul anului 1828 şi începe să scrie Nasul. Apoi brusc suntem purtaţi în anii 1920, când diverşi compozitori se străduiesc să atingă un mare scop: compunerea unei opere sovietice inspirată de Nasul. Dmitri Şostakovici lucrează din răsputeri la o adaptare a textului lui Gogol. Atunci când se întâlneşte cu Meyerhold, perspectiva unei colaborări între cei doi începe să prindă contur. N-ar fi trebuit să se întâmple, ne informează naratorul - dar acum, adaugă el, "toţi se pot întâlni într-un spaţiu fără moarte sau crimă: spaţiul artei".
Tehnica inedită a filmului este aceea de a ne duce într-o călătorie prin trei vise animate, fiecare unic în felul său: primul vis prezintă o interpretare a nuvelei lui Gogol. Un bărbat îşi pierde nasul, care ulterior se transformă într-un personaj în sine. Toate aceste întâmplări se derulează pe muzica operei omonime din 1928 a lui Şostakovici. Al doilea vis ne poartă spre regimul lui Stalin, în momentul în care Mihail Bulgakov îndrăzneşte să îi scrie o scrisoare dictatorului, pentru a se plânge de neglijenţa sa faţă de scena sovietică, şi de faptul că mereu piesele îi sunt refuzate de toate teatrele. Al treilea este inspirat tot de Şostakovici, de data aceasta prezentându-ni-se situaţia pe care o trăieşte după criticile ziarului sovietic Pravda, când Stalin a apărut brusc la spectacolul de operă Nasul dar nu i-a plăcut prea mult. El o descrie ca "o cacofonie", dar, în fapt, nu este deranjat de compoziţie, ci de tendinţele rebele ale compozitorului. (În realitate, acest eveniment al criticilor după vizionarea de către Stalin a unui spectacol chiar a avut loc, însă opera pusă în scenă în 1936 era de fapt Lady Macbeth din districtul Mţensk.)
Deşi primul vis este o evocare a artei şi se află în antiteza cu ceea ce portretizează celelalte două vise - încercarea instituţională de a sufoca arta -, în final, toate cele trei converg. Povestea despre prietenia lui Bulgakov cu Stalin din al "doilea vis" îl face pe acesta din urmă să participe în al "treilea vis" la opera lui Şostakovici din "primul vis". De acolo, filmul urmează trista parabolă a represiunii împotriva "artiştilor formalişti" şi documentează urmele dureroase ale crimelor din timpul Marii Epurări. Finalul este emoţionant, chiar elegiac: mai multe avioane pe care apar numele morţilor zboară în aceeaşi direcţie. Evocarea atâtor artişti persecutaţi în timpul epurărilor staliniste (Olga Bergholz, Alexander Vvedensky, Nikolai Gumilyov) este asemenea unei pledoarii pentru oameni şi artă, care n-ar fi trebuit să fie cenzuraţi sau ucişi de sistemul opresiv.
În mai multe rânduri îi vedem pe animatori lucrând: desenând un plan, pictând personajele din animaţie, animându-le cu un computer. Este ca şi cum regizorul nu vrea să uităm că privim o ficţiune, parcă subliniind condiţia artificială a animaţiei, sugerându-ne subtil că adevăratele spectacole de artă se petrec, de fapt, în sălile de teatru, de operă şi în cinematografe.
Nasul sau Conspiraţia rebelilor a lui Andrey Khrzhanovsky, cu o multitudine de semne şi referinţe, ne relevă importanţa culturii şi a gândirii independente. Putem interpreta acest film ca o evocare a faptelor istorice, dar şi ca un omagiu adus artiştilor executaţi. Totuşi, întrebarea rămâne: ce se află dincolo de aceste imagini? Un caleidoscop recompus sau fantezia unei culturi care nu este supusă cenzurii? O cultură (re)unificată?
La urma urmei, o conspiraţie este un plan. O schemă pentru a aduce în realitatea cotidiană o altă realitate posibilă. Este cea ce reuşeşte cu brio această "conspiraţie a rebelilor" din film.
Descarcă programul animest 2020 aici..