Microrecenzii: 7 spectacole la FNT, 2020

Ediţia din 2020 a Festivalului Naţional de Teatru a fost atipică în mod previzibil, ca urmare a restricţiilor impuse de pandemie, şi a venit la pachet cu surprize. Totodată, pentru că a fost ediţia cu numărul 30, organizatorii au realizat o retrospectivă a celor trei decenii de teatru românesc, în care au putut fi vizionate spectacole emblematice, din arhivă.

Oferta a fost bogată şi am reuşit să văd numai o parte din spectacole. Sper, la fel ca mulţi alţi spectatori, să am ocazia să recuperez la un moment dat, în vreun context similar, producţiile pe care, din varii motive, nu am reuşit să le văd acum. Despre cele pe care le-am vizionat puteţi citi în continuare câteva scurte opinii.

Păi... despre ce vorbim noi aici, domnule? după romanul Moromeţii de Marin Preda, dramatizare de Cătălin Ştefănescu, regia Alexandru Dabija.

Un spectacol revelator din mai multe motive: generaţiile mai înaintate în vârstă au ocazia să redescopere doi mari actori, aflaţi în deplinătatea forţelor interpretative, foarte compatibili, cu o chimie scenică remarcabilă, iar generaţiile mai tinere au ocazia să îi descopere (poate chiar în premieră) şi să se delecteze cu talentul lor lustruit în timp, îmbogăţit de experienţă şi probat în numeroase producţii. Pe de altă parte, spectacolul e revelator fiindcă e inteligibil şi savuros şi în absenţa unei cunoaşteri temeinice a operei care l-a inspirat.

Spectacolul poate servi, de fapt, ca punct de plecare pentru cei care încă nu s-au aventurat să citească Moromeţii şi nici n-au vizionat ecranizările lui Stere Gulea. Producţia Teatrului Act e un comentariu teatral la adresa cărţii lui Marin Preda, scris cu inteligenţă şi umor de Cătălin Ştefănescu, care nu exclude o doză de metafizică şi un ochi aruncat peste gard misterului de dincolo de viaţă. Iar reîntâlnirea regizorului Alexandru Dabija cu Marcel Iureş, în acest caz şi cu George Mihăiţă, reconfirmă caracterul fertil al colaborării lor şi acuitatea viziunii comune faţă de identitatea, fragilitatea şi hazul poporului român.

Unchiul Vania de A.P. Cehov, regia Andrei Şerban

Un spectacol-capodoperă căruia îi presimţi calitatea încă din primele momente, pus într-o formă subtilă şi învăluitoare care te cucereşte iremediabil replică după replică, scenă după scenă. Nu e nimic ostentativ, nimic demonstrativ, ci actorie excepţională, o viziune solidă, claritate şi acea simplitate care distilează emoţiile şi le injectează spectatorilor direct în inimă.

Montarea lui Andrei Şerban m-a impresionat fiindcă m-a făcut să mă simt implicat fără să tragă de mine, m-a introdus în acţiune chiar dacă aş fi fost reticent şi n-aş fi rezonat cu personajele sau cu universul acestora, mi-a demonstrat că onestitatea e cel mai bun vehicul, iar un actor talentat se îmbracă cu un text şi mi-l prezintă în toată splendoarea sa nouă. În altă ordine de idei, Unchiul Vania e un spectacol mare tocmai fiindcă nu se vrea mare, nu ţine morţiş să epateze. Vrea doar să fie cât mai adevărat. Şi asta e tot ceea ce trebuie.

Zic Zac de Andrea Gavriliu, cu Andrea Gavriliu şi Ştefan Lupu

Cine avea impresia că teatrul coregrafic sau dansul contemporan, în general, sunt indigeste, indescifrabile şi elitiste, e clar că n-a văzut spectacolul Andreei Gavriliu. Probabil un caz atipic, dar prin asta cu atât mai fermecător, Zic Zac posedă calitatea rară de a fi în acelaşi timp accesibil şi sofisticat, serios şi comic, inventiv şi imprevizibil.

Coloana sonoră creează încă de la început un iz de familiaritate, iar flirtul celor două personaje din debutul spectacolului stabileşte de fapt un flirt cu publicul, pe care îl seduc şi îl ţin sub vrajă timp de o oră care trece mult prea repede. Deşi coregrafa-dansatoare Andrea Gavriliu e, în mod indiscutabil, starul spectacolului, colegul ei Ştefan Lupu o completează fără a fi eclipsat de ea şi fără a părea vreodată redundant.

Zic Zac emană prospeţime, vitalitate şi creativitate din plin. E un spectacol care are şanse mici să îmbătrânească, dar are şanse mari să îşi facă spectatorii să simtă cum le dispar, măcar până la aplauze, ridurile.

La ordin, Führer! de Brigitte Schwaiger, cu Maia Morgenstern, în regia lui Mihai Măniuţiu

Un portret inedit al abnegaţiei maxime şi a fascinaţiei obsesive pentru dictatorul nazist Adolf Hitler, (aproape) one woman show-ul regizat de Mihai Măniuţiu îi pune în valoare Maiei Morgenstern talentele actoriceşti, cu predilecţie opoziţiile vulnerabilitate - forţă, parametri între care se devoalează, ca într-un evantai de gesturi, atitudinile care îi compun personajul.

La ordin, Führer! chestionează motorul care a pus în mişcare veneraţia pentru un personaj atât de odios şi felul în care un detaliu biografic aparent neînsemnat - infirmarea purităţii genealogice a personajului - răstoarnă povestea şi transformă visul de preamărire în coşmarul neputinţei. Fragmentat şi, pe alocuri, cu o cronologie prea derutantă pentru mine, spectacolul mi s-a părut coeziv în primul rând datorită intervenţiei personajului colectiv compus din 24 de copii şi a coregrafiei inspirate pe care Andrea Gavriliu a conceput-o pentru acesta. Un spectacol care face apel mai degrabă la simţul vizual-estetic şi intelectul decât la emoţii viscerale, La ordin, Führer! va oferi tuturor fanilor Maiei Morgenstern o experienţă memorabilă.

Actorul după Mircea Dinescu, cu Mihai Mălaimare şi Mircea Tiberian, în regia lui Mihai Mălaimare

Spectacolul conceput şi interpretat de Mihai Mălaimare, având la bază un foarte savuros şi inteligent monolog scris de Mircea Dinescu, ne prezintă o perspectivă arhetipală a actorului care, oricât de generică şi de previzibilă ar părea, rămâne actuală şi emană un farmec nostalgic aşa cum un meşteşug străvechi refuză să abdice în faţa asaltului tehnologiei şi a ritmului din ce în ce mai accelerat al timpurilor în care trăim.

Totodată, dacă Mihai Mălaimare e arareori văzut pe scenă, fiind preocupat mai mult de conceperea şi regizarea spectacolelor, în cel de faţă pare să facă o tentativă de a-şi compensa absenţa şi de a demonstra, pe scurt, cam tot ce poate, ca într-un fel de talent show: interpretează text, face step, pantomimă, amuză, înduioşează, ridică sprâncene şi întrebări, încearcă să îşi câştige aplauzele pe care le consideră combustibilul său de fiecare seară.

Dacă o maşină funcţionează pe bază de benzină sau motorină, actorul are nevoie de un public generos cu aplauzele care să îi valideze existenţa. Ceea ce e perfect firesc. Pe de altă parte, muzica are capacitatea de a potenţa extraordinar orice act artistic, iar prezenţa pianistului Mircea Tiberian, care interpretează cu largheţe un repertoriu cunoscut, dar foarte bine ales, dă o savoare aparte spectacolului. Aş îndrăzni să spun că, pe alocuri, în pofida dedicării actorului Mihai Mălaimare, muzica pianistului mi-a confiscat complet atenţia şi am fost tentat să închid ochii să o savurez mai bine. Cu alte cuvinte, cine are ocazia să revizioneze spectacolul, să o facă. O dată pentru actorie şi cel puţin o dată pentru muzică.

Toujours l'ámour, scenariul şi regia Dan Puric, cu Dan Puric şi Carmen Ungureanu

Pentru cei care - pe bună dreptate - au uitat că Dan Puric e la bază actor (şi unul talentat), nu autor de bestseller-uri şi abonat al unor emisiuni TV sau apologet al ortodoxiei şi al naţionalismului, spectacolul Toujours l'ámour vine ca un ghiont în memorie şi, totodată, ca un memento plăcut.

În mod cert un spectacol pentru publicul larg, cu puţine meditaţii abisale şi fără exces de metafore sau de elemente indescifrabile, producţia lui Dan Puric e un omagiu adus iubirii de orice fel, dar în principal celei pentru limbajul teatral prin care e manifestat acest sentiment. Coregrafie, step, pantomimă, umor, mici ghicitori vizuale, dinamism şi vervă, ba chiar şi intervenţii adresate spectatorilor fac din Toujours l'ámour un spectacol pentru toate vârstele şi pentru majoritatea gusturilor.

Actriţa Carmen Ungureanu era soţia lui Dan Puric în momentul realizării spectacolului şi acest fapt se reflectă asupra interpretării. Legătura dintre cei doi transpare sub forma unei chimii scenice palpabile, benefice spectacolului. Deşi, la o vizionare în prezent, Toujours l'ámour nu produce revelaţii sau epifanii, e agreabil, interpretat cu pasiune şi cu o candoare din ce în ce mai absentă din teatrul contemporan.

Trei surori de A.P. Cehov, regia Tompa Gábor

Excelenta trupă a Teatrului Maghiar de Stat din Cluj-Napoca are din nou ocazia să dea măsura talentului în montarea lui Tompa Gábor, distinsă cu Premiul UNITER pentru Cel mai bun spectacol şi pentru Cea mai bună regie. În mod paradoxal, premiile nu au fost acordate actorilor, deşi spectacolul e, prin excelenţă, centrat pe interpretări şi mai puţin pe aspect vizual.

Cu o regie mai curând discretă şi o scenografie funcţională şi neostentativă, cele trei actriţe din rolurile titulare - Andrea Kali (Olga), Imola Kézdi (Maşa) şi Hilda Péter (Irina) - impresionează printr-un joc nuanţat, echilibrat şi condensat, în timp ce András Hatházi (Andrei Sergheevici Prozorov), Zsolt Bogdán (Verşinin Alexandru Ignatevici) şi restul distribuţiei sunt la acelaşi nivel.

Montarea nu deviază de la textul lui Cehov, nu îi falsifică mesajul şi nici nu îl foloseşte ca pretext pentru altceva, ci e cât se poate de fidelă în conţinut şi în spirit. Ceea ce, fiind vorba de un autor de o asemenea profunzime şi cu personaje atât de complexe, reprezintă mereu cea mai bună opţiune regizorală. De văzut.