Montarea lui Yurii Kordonsky, de la Bulandra, tocmai a împlinit 19 ani de la premieră (mai 2001). Întâlnirea unui regizor cu multă sensibilitate, deplin stăpân pe mijloacele profesiei sale... şi rus pe deasupra, cu textul lui Cehov nu putea rata evenimentul. Har Cerului că, după o carieră de mulţi ani pe scena bucureşteană, re-turnarea lui în format audio-vizual TV (în vara lui 2014) îl face, parcă, să renască, spre a-i conferi veşnicie. Colaborarea cu TVR (regizor de emisie Gigi Ignat) a fost nu doar de bun augur, ci a împlinit toate valenţele păstrate în turbinca regizorală. Dacă montarea lui Şerban de la Teatrul Maghiar din Cluj (vezi cronica aici) înseamnă o dramă etern apăsătoare, Kordonsky şi-a suflecat mânecile rubăştii şi a scos din Matrioşka cehoviană o comedie - dacă nu nemiloasă, în orice caz plină de corozivă şi lucidă detaşare. Aşa că, dacă pornim de la spusa lui Camil Petrescu ("câtă luciditate, atâta dramă"), cam tot acolo ajungem... dar pe un ton mai degrabă hâtru, aţos, compasiv dar mereu înţepător.
Îşi iubeşte, oare, Kordonsky aceste personaje? Poate... din acel sentimentalism slav, mereu reanimat de visare şi băutură. Dar le şi zgâlţâie, ameninţându-le sau chiar ciupindu-le cu biciuşca ridicolului. În (tele)viziunea lui, profesorul Serebreakov - chipurile, cel realizat social - nu este decât un fel de rege al moşiei părinteşti, plângându-se de junghiuri şi alte afurisite de semne ale inevitabilei bătrâneţi. Un rege-care-nu-vrea-să-moară, cocoţat (mai pe merit, mai din inerţie şi noroc, cine poate şti?) pe soclul academic, cu viaţa închinată ştiinţei - zice el. La care, dacă e să-l credem pe cumnatul Vanea, nici nu s-ar prea pricepe, până la urmă. Impostură, invidie? Sau mofturi... dar ale cui, la urma urmei, domnule?! Un fel de bâzdâc aţos şi caraghios animă, ba chiar otrăveşte relaţia dintre foştii cumnaţi, iar eşecul de a-l împuşca, la beţie, pe detestatul profesor nu face decât să-l ridiculizeze şi mai mult pe bietul Ivan Petrovici. Este încă un sigiliu al ratării - ratarea ultimei revolte. A curajului, poate chiar a demnităţii. Luciditatea se risipeşte ca puful de păpădie, împrăştiat de gloanţele ca nişte dopuri ale revoltatului Ivan Petrovici. Împăcăciunea din final, jucată colosal de Rebengiuc şi Mălăele, aduce pe undeva cu acel caţavencian "Să mă ierţi şi să mă iubeşti...".
Cu o Doică-rezervor de simplitate, îngăduinţă şi (poate prea multă) bună-credinţă, jucată perfect de Mariana Mihuţ; cu o soţie mai tânără şi fatalmente parţial-infidelă (pentru moment), căreia Ana Ioana Macaria îi transferă admirabil duplicitatea-ca-blestem; cu Andreea Bibiri apăsată emoţionant de tristeţe şi singurătate, dar mai ales de luciditatea resemnată, roata continuă să se învârtească. Cum-necum... Cadrul scenografic conceput de Elena Dumitrovka conferă întregii poveşti strălucirea de oglindă, dar şi fragilitatea, reflectarea lacustră mereu părelnică şi de neatins fără riscul de a o sparge. În final, puntea se rupe... nu de tot, dar nici întreagă nu mai e. O nouă deteriorare a lumii lor. Încă nu fatală, doar progresivă: paragina. Kordonsky aduce alteritatea dihotomică: sus-jos; apă-uscat; speranţă-deznădejde. Sfinţirea într-o aură de jalnic-nobilă resemnare: "merge si aşa"... cât o mai merge. Formidabil acest detaliu al podeţului frânt, splendid exploatat plastic şi în planul semnificaţiilor: pentru că punţile de legătură nu se rup de tot, doar se deteriorează, dar rămân acolo, tot mai fragile şi mai periclitate. Doctorul a avertizat: "Peste o sută... două sute de ani, poate că oamenii vor găsi o soluţie să fie fericiţi". Oare?... Prima sută s-a dus şi... Ce va urma? Un şir de zile şi nopţi nesfârşite, umplute cu muncă, cu tot mai puţine vise şi mai multă suferinţă. Profesorul Serebreakov le lasă o măreaţă promisiune - va scrie o carte despre arta de a trăi! O şi prefaţează, aproape sovietic: "Trebuie sa facem ceva... Trebuie sa muncim!". Iar biata Sonia, fiica lui din prima căsătorie, îngropată de vie în moşia care încă nu a devenit colhoz (dar va veni şi asta), îşi va asuma preţioasele îndemnuri şi indicaţii: "Vom muri supuşi. Am fost necăjiţi... viaţa a fost grea... Dumnezeu o să se îndure de noi şi ne va da o viaţa frumoasă... O să ne odihnim". Ăsta da, viitor luminos!...
Citeşte cronica despre versiunea lui Andrei Şerban de la Teatrul Maghiar din Cluj - click aici.