Un Gesamtkunstwerk - balet, musical, teatru de marionete și operă bufă -, compoziția lui Gábor Tompa ni se adresează cu toate instrumentele comicului: grimasa, mimul, gagul, șarja,... Textul rafinat al lui Büchner este subtil integrat în lirica muzicală compusă cu inventivitate și talent de Vasile Șirli. Comicul de limbaj, dublat de o coregrafie mecanicistă, conferă personajelor statutul de fantoșă, reducându-le la dimensiunea lor tipologică sau socială. Excepție fac cei doi eroi, Leonce și Lena ce, înnobilați de idealuri și sentimente pure, își depășesc condiția de "mecanisme" - în care se deghizează ad litteram la ceremonia de nuntă. Excepție fac și servitorii lor - Valerio și guvernanta Lenei - ce însoțesc și călăuzesc eroii în toate demersurile lor. Comicul de nume aliterative: cele două regate "Popo" și "Pipi" (cu conotație infantilă), "Leonce" și "Lena" este exploatat de Tompa în arii bufe cu inflexiuni donizetti-ene realizate de Vasile Șirli.
Soarta inexorabilă e împlinită, dar și împărtășită cu asentimentul celor care au încercat să i se opună. Soarta este oarbă - cei doi tineri se îndrăgostesc în timpul periplului lor în Italia unde evadează pentru a evita nefericitul destin ce le era pregătit. Se îndrăgostesc pentru că nu știu cine sunt și iubirea își urmează cursul fără opreliști. Teze pe care Tompa le teoretizează cu instrumentele basmului. Recunoașterea celeilalte jumătăți este instantanee și se produce auditiv - ca în creațiile operatice. Vocea este cea care modulează spiritul și sufletul. La auzul ariei suave a Lenei, Leonce se înamorează fatal fără să-i fi văzut chipul. Tompa speculează fiecare linie de text pentru a crea un veritabil comic de situație. În timp ce Leonce preamărește sublima voce a alesei sale, Valerio realizează un contrapunct minunându-se cu aceeași intensitate de nasul proeminent și cărnos ca un gogoșar al guvernantei. Personajele vin în perechi sau în așa zisele roluri tipologice ce îndeplinesc o anumită funcție sau semnifică o idee. Lena este o palidă extensie a lui Leonce, așa cum guvernanta este o prelungire a lui Valerio. Depersonalizată, până la a nu purta un nume, ea iese în evidență doar prin nasul ei enorm - o replică a nasului Lui Valerio ce aduce cu cel al lui Pantalone (din commedia dell'arte). Servitorii par o emanație narcisică, în oglindă a stăpânilor lor. Valerio face apologia lenei, iar guvernanta cară după ea un trepied și un aparat foto și ia non-stop instantanee stăpânei ce adulmecă roua ca o floare.
Prima scenă este mută. Printr-un ochi de geam, câteva figurine ce poartă peruci albe și cârlionțate și costume de epocă ca-n povești (Carmencita Brojboiu ) privesc furtiv, pe rând, cu interes înăuntru. În tăcere deplină, pășesc timide, pe vârful degetelor, cu încetinitorul. Într-o formulă pirandellescă, personajele par să caute ceva. Nu un regizor, ci un spațiu adecvat pentru a-și desfășura povestea: un spațiu revolut al decadenței unei lumi aristocratice, cu pereții coșcoviți ce curg în uleiuri pastelate, o canapea stil, scaune răsturnate și multe ferestre ce privesc înăuntru. Personajele par niște ființe trezite dintr-un somn istoric în palatul lor magnific de odinioară, la fel ca frumoasa din pădurea adormită în castelul ei îngropat într-o vegetație sălbatică... Se grupează în centrul scenei și își scutură praful de pe hainele elegante. Poartă măști cu expresie de păpuși - realizate de un fard greu cu trăsături pregnante și stereotipe. Prințul Leonce își scoate peruca și se adresează în panseuri supusului său ce operează mut într-un balet grațios, încărcat cu piruete și reverențe până la pământ. Tăcerea e ruptă, personajele sunt invitate de regizor să-și depene povestea. Leonce ne vorbește de o lume bolnavă de o lene congenitală, unde chiar și albina e trândavă. O stare de spirit de dolce far niente domină lumea aristocrată. Oamenii se căsătoresc, iubesc, trăiesc și mor din plictiseală. Condiția acestei lumi este exploatată de Tompa într-o dimensiune filozofică, reliefarea satirei sociale coboară în subsidiar. Leonce ar vrea să-și îmbrace "păpușa" ființei lui într-o haină mai morală și mai utilă. Lenea - atribuită unei clase în dezagregare - devine o stare existențială din care ființa este trezită prin miracolul iubirii. Iubirea se înscrie ca o disponibilitate sau un instrument de depășire a condiției. Leonce și Lena părăsesc domeniile regalo-ficționale Popo și Pipi pentru a experimenta viața și iubirea adevărată pe tărâmul (de data aceasta real!) romantic al Italiei.
Valerio coboară din modernitate, el nu poartă perucă și haine de epocă. Tuns punk cu o creastă roșie pe mijlocul capului și un barbișon la fel de roșu, are un tatuaj uriaș pe piept (cu un cap de clovn) ce se reliefează prin geaca deschisă de piele. Valerio incită eroul la acțiune, la schimbare. Înainte să intre în scenă, îl observăm prin geamurile sparte alergând ritmat și susținut. Înfățișarea lui mefistofelică și gesturile de tenor sunt o combinație de Don Giovanni și servitorul său, Leporello. Debutează cu două arii: "E o muscă pe perete" și cântecul leneșului (un gen de Il canzone del Fanullone). În consens cu disertația despre lene a lui Leonce, Valerio se vrea "fecioară în ale muncii" și posedă o formidabilă "ușurință de-a nu face nimic".
Tablourile cu jandarmii și regele Peter vin cu un burlesc funambulesc. Încurcați în investigația lor, jandarmii părăsesc scena în pas de deux pe muzica din Lacul lebedelor. Regele poarta machiajul și vestimentația lui Pierrot (din aceeași commedia dell'arte) și o coroană "căzută", tatuată pe ceafă. Flutură o batistă ce iese obscen din prohab și e fugărit de doi supuși ai săi pentru a fi îmbrăcat cu roba roșie monahală. Aceștia execută un dans ritualic pe muzica minimalistă a lui Șirli, împărțind pe-o mânecă mantaua regală într-un iluzoriu și onctuos vis de mărire. Dezbrăcat de însemnele regalității (în salopeta de Pierrot), regele - a cărui menire este să gândească pentru ceilalți - amintește de regele nebun al Spaniei (Filip al V-lea), ce-și primește supușii în pijama și încearcă să se prevaleze de obligațiile monarhice. O scenă de operă bufă anunță nunta prințului Leonce cu prințesa Lena din regatul Pipi. Corul (de tenori și nu de castrati!) ce intonează pe vârfuri, cu fețele încadrate de rame de tablouri, trimite la terapia prin muzică acordată regelui nebun de celebrul Farinelli.
În episodul cu Rosetta - fosta iubită a lui Leonce - Tompa dublează personajul cu o păpușă de cârpă în dimensiuni umane ce-i poartă aidoma hainele. Rosetta o manipulează după placul ei, face dragoste cu ea; păpușa exprimă vechea condiție a lui Leonce când o iubea din plictiseală. Senzitiv și înduioșător este cântecul de despărțire și dansul Rosettei cu marioneta. Ea își scoate exuberanta perucă și fardul ei de Colombină îmbracă deodată masca tristeții; iese din scenă cu marioneta după umeri, luând cu ea însemnele unei dulci amintiri.
Tablourile italienești se desfășoară in ritmuri și dansuri napolitane. Lena intonează o arie despre libertatea ei pierdută, în timp ce rotește simbolic prin aer o plasă de prins fluturi.
Următoarea scenă ancorează în absurd, aducând cu un joc de copii care-și manipulează păpușile conduse de un scenariu narativ. În pregătirea nunții princiare și a întâmpinării regelui, curtea de păpuși execută un exercițiu de defilare în care personifică o pădure de brazi - la indicațiile unui învățător de curte ce-i coordonează cu un topor. Apoi, își scot condurii de catifea (repetiția s-a terminat) și îi aliniază în fața scenei, admirându-i cu melancolie. Intră un magistrat-dirijor care descrie ritmat, agitând din baghetă, dezastrul nunții provocat de lipsa mirilor: muștele domină festivitățile, gulerele scrobite se pleoștesc. Curtenii se așază pe podea, picior peste picior, amplasați în configurația unei orchestre. Picioarele - instrumente urmăresc în tandem mișcările baghetei ce dirijează bârfa lor gălăgioasă la adresa imprevizibilelor întâmplări de la curte.
Ultimul tablou, al nunții, trimite la basmul cu hainele cele noi ale împăratului. În așteptarea mirilor, regele își întreabă supușii dacă "tot nu văd nimic". Comicul de situație se interpune celui de limbaj. Pentru că este cuprins de o "tristețe iremediabilă", curtea este invitată de magistratul-dirijor să împărtășească în cor sentimentele regelui: o cascadă de râsete pornește din sugestia că cei nepurtători de batiste decente nu au dreptul la plâns.
Procesiunea măștilor la ceremonia nunții (a mirilor și a servitorilor lor) readuce conotația pirandellescă din expozițiune. Intrarea nasului guvernantei în scenă este salutată de curte cu o deferență ironică. Valerio poartă două măști, pe față și pe spate, sugerând dualitatea sau reflecția ei deformată în oglindă și natura schimbătoare a sorții. Tot el introduce cele două manechine; ființe confecționate din arce și carton. Manechinele funcționează ca niște ceasornice, vorbesc limba regatelor Popo și Pipi și prestează toate activitățile umane la ore fixe. Ele reproduc perfecțiunea umană, așa cum ființele reale - ilustra curte de față - sunt fantoșe ce locuiesc o casă de păpuși.
Grăbit să predea coroana, pentru a putea în sfârșit să înceapă să gândească, dar mai ales pentru ca să nu-și știrbească bucuria, regele se hotărăște să oficieze "la figurat" căsătoria între cele două automate. Măștile sunt îndepărtate și nunta e celebrată printr-o arie bufă: "Lena Pipi, Leonce Popo". Îndepărtarea măștii este echivalentă cu afirmarea unui act de găsire a identității prin care tinerii se descoperă în relație unul cu celălalt.
În epilog, piesa închide poetic o altă piesă - eroii permit personajelor să plece cu rugămintea să nu-și uite replicile, pentru a putea performa și în serile următoare. Valerio și guvernanta se transformă în păpușari: Leonce și Lena sunt așezați în fund pe podea - întorși la condiția lor de marionete. Lumile se inversează într-o perspectivă swiftiană. Cei doi Gulliver-i (Leonce și Lena) teleportați în țara ființelor meschine și mărunte au buzunarele pline de jucării și păpuși ce reprezintă lumea reală - cu politica lor infamă și infimă de microbi care pot fi priviți la microscop și manipulați după sunetul unui flașnete. Leonce propune, însă, o alternativă mai bună: să le construiască un teatru. După ce re-intonează (în duet cu năsoasa guvernantă ) aria leneșului, prea mărind sublima condiție "di far nulla", cei doi se alătură păpușilor, în timp ce întreaga echipă salută cu entuziasm într-o arie finală ideea de-a imortaliza lumea păpușilor reale într-un teatru.
Montarea lui Tompa propune o viziune particulară, în care satira socială este extrapolată condiției general umane, punând accent pe aspectele absurdo-comico-filozofice ale textului. Tompa exploatează dimensiunea de basm a poveștii lui Leonce și Lena, în care soarta generoasă conduce eroii prin toate încercările absurde - prerogative ale unei societăți în disoluție.