Această ultimă lucrare era una din specialităţile dirijorului. Aşa cum aflăm din monografia Laviniei Coman (Constantin Silvestri, Editura didactică şi pedagogică 2014, pagina 84), Silvestri a condus prima audiţie românească în 1949, eveniment de neuitat pentru cei prezenţi. Conform lui John Gritten (A Musician Before His Time Constantin Silvestri Conductor, Composer, Pianist, Warwick Editions, 1998, pagina 184), tot el a dirijat şi prima audiţia scoţiană în 1963, în cadrul Festivalului de la Edinburgh.
În 1957 dirijorul a gravat lucrarea la Paris cu Orchestra Naţională a Radiodifuziunii Franceze, azi Orchestra Naţională a Franţei. Până astăzi versiunea a fost întrecută doar în ceea ce priveşte calitatea sonoră, mono, şi a execuţiei orchestrale. Nu şi a tălmăcirii - sau aşa credeam.
În 1998, BBC Music ne oferă transpunerea unui concert din 1963 de la Winter Gardens din Bournemouth. Surprinzător, chiar dacă Silvestri este în general mult mai animat în faţa publicului decât în studio, interpretarea nu are patosul celei din 1957. CD-ul, apărut în cadrul serii BBC Legends, trebuie totuşi ascultat datorită lecturii incandescente a poemului Pinii din Roma de Respighi imprimată la Bristol în 1967. Melomanii vor observa şi cât de mult a îmbunătăţit Silvestri Orchestra Simfonică din Bournemouth în doar patru ani.
Metamorphosis: The Transformation of the Bournemouth Symphony.
Cel puţin o altă versiune există în arhive, şi poate fi ascultată pe YouTube. Ea provine de la singura apariţie a maestrului la BBC Proms, pe 1 septembrie, 1967, la Royal Albert Hall. De notat programul ambiţios: Simfonia a I-a de Şostakovici, Concertul nr. 1 pentru pian şi orchestră de Mendelssohn, solistă Hephzibah Menuhin, şi simfonia Manfred.
Constantin Silvestri la BBC Proms, 1967.
Ajungem deci la concertul de la Philadelphia, editat de casa Pristine Classical. Producătorul Andrew Rose a avut acces la banda magnetică originală, stereo, care s-a păstrat în condiţii optime şi a necesitat doar mici retuşuri. Nu totul este perfect. Ca şi în alte instanţe, inginerii nu au reuşit să capteze în întregime tonul unic şi culorile orchestrei. Cel mai mult suferă sunetul corzilor, care nu are bogăţia cu care eram obişnuiţi.
Silvestri ştie, desigur, că în sfârşit are la dispoziţie o orchestră de talie mondială. Ale cărei resurse le utilizează nu pentru a expune o virtuozitate superficială, ci pentru a da coerenţă unei partituri problematice. Aceeaşi atenţie la detalii o regăsim şi în Variaţiunile şi fuga pe o temă de Purcell (Ghidul orchestral al unui tânăr). Cât despre Toccata, disponibilă doar ca descărcare digitală, Silvestri a spus că nici o altă orchestră nu a înţeles-o mai bine. Audiţia nu ne dă motive de îndoială.
Vorbind de compozitor, nu putem uita gravarea creaţiei pentru pian. I-o datorăm neobositei Luiza Borac şi casei Profil. Din fericire, înregistrarea a fost mediatizată în publicaţii importante.
Să trecem acum în revistă CD-urile apărute în Japonia. Unul mi se pare indispensabil: înregistrarea Simfoniei a X-a de Şostakovici în compania Orchestrei Simfonice a Radioteleviziunii. Importantă este şi transcripţia concertului din 12 februarie, 1959, de la Théâtre des Champs Elysées cu Orchestra Naţională a Radiodifuziunii Franceze şi următorul program: Preludiul la după-amiaza unui faun de Debussy, Boléro de Ravel, Concertul pentru pian nr. 19 KV 459 de Mozart, solistă Clara Haskil, şi Simfonia a IX-a de Dvořák. Ironia soartei, de fapt nedreptatea lumii, a făcut ca singura colaborare dintre doi mari artişti români să aibă loc în afara ţării.
În 1964 maestrul a susţinut o serie de concerte la Tokyo. O parte din ele au fost editate pe disc compact. Din păcate execuţia orchestrei NHK, mult îmbunătăţită în ziua de azi, lăsa de dorit. Partida de clarinet este un dezastru, la fel cea de corn, greşelile se ţin în lanţ. Corzile ar fi acceptabile dacă putem trece peste tonul greoi. Cu toate acestea, orchestra sună mai bine cu Silvestri la pupitru decât sub mâna altor dirijori. De aceea au existat discuţii despre o colaborare permanentă, care au rămas fără rezultat.
Constantin Silvestri în Japonia, 1964.
Silvestri este conştient de carenţele muzicienilor. Probabil că din acest motiv alege un tempo mult mai lent în uvertura operei Ruslan şi Ludmila decât în înregistrarea cu orchestra Philharmonia din Londra. Şi în general nu îşi asumă prea multe riscuri. De pildă, frazarea fanfarei care introduce Simfonia a IV-a de Ceaikovski nu are originalitatea celei din gravarea în compania aceleaşi falange engleze. Pe de altă parte, multe lucrări, între care şi Rapsodia a I-a de Enescu, suferă din cauza lipsei de supleţe a orchestrei.
Interesul principal asupra acestor CD-uri constă în unicatele din discografia dirijorului: Simfonia a V-a şi uvertura Leonora nr. 3 de Beethoven, Rapsodia suedeză nr. 1 de Alfvén sau Dansul slav nr 1 de Dvořák. Altfel, ele pot fi recomandate doar celor mai înfocaţi fani. Sunetul, standard pentru transmisiile radiofonice din epocă.
Trăim însă în epoca streaming-ului, iar YouTube se dovedeşte una din cele mai importante surse. Am avut deci plăcuta surpriză să descopăr un canal dedicat dirijorului. Îl datorăm lui Glen Gould, inginerul de sunet care a recondiţionat înregistrările. Marea majoritate a acestor documente provin din benzile de magnetofon ale maestrului, care s-au aflat în posesia lui Raymond Carpenter. Domnul Carpenter a fost şeful partidei de clarinet a orchestrei simfonice din Bournemouth. A decedat în 2017 la venerabila vârstă de 95 de ani.
Această comoară întregeşte portretul dirijorului, reprezentând munca de zi cu zi. Sunetul este departe de a fi ideal dar, graţie eforturilor lui Glen Gould, rămâne acceptabil. Greşelile de execuţie, cele normale unui ansamblu de nivel mediu.
ŞI ce trebuie ascultat? Pe scurt: totul. Câţi în afara unor specialişti cunoşteau interesul lui Silvestri pentru muzica lui Bruckner? Şi iată, putem audia cele mai lungi simfonii: a V-a şi a VIII-a. Nu aş pierde nici Concertul pentru vioară de Sibelius cu recent dispăruta Ida Haendel solistă, nici Stabat Mater de Dvořák cu Alexander Young şi John Shirley-Quirk. Aş îmbina marele repertoriu - Beethoven, Brahms, Schumann, Stravinski - cu creaţiile compozitorilor englezi, unii dintre ei pe atunci contemporani: Elgar, Delius, Vaughan Williams, Britten, Fricker, Rawsthorne, Simpson. Şi aş compara diversele interpretări ale Rapsodiei a I-a de Enescu, una din ele executată în prezenţa Reginei Angliei şi a Ducelui de Edinburgh.
Concert în prezenţa Reginei Angliei şi a Ducelui de Edinburgh la Royal Albert Hall, 22 noiembrie, 1966.
Nici ipostaza de compozitor nu a fost uitată. Interpreţi sunt Anda Anastasescu, Clive Lythgoe, şi, desigur, autorul.
Cântece de pustiu. Singura înregistrare pe care o cunosc a lui Constantin Silvestri ca pianist.
Precum nu merită a fi neglijate nici unele pagini importante din creaţia românească, toate în compania Orchestrei Simfonice a Radioteleviziunii, disponibile pe alte canale YouTube: Marsyas de Alfonso Castaldi, Nunta în Carpaţi şi O noapte furtunoasă de Paul Constantinescu, şi, în special scena de la răscruce din opera Oedipe de George Enescu, Gabriel Năruja fiind interpretul rolului titular (dar cine-i întruchipează pe Păstor şi pe Laios?) Ele ar fi meritat o ediţie specială pe disc compact, cu documentaţie corespunzătoare. Măcar pot fi ascultate şi aşa.
Scena de la răscruce din opera Oedipe.
Dar ce spuneam când credeam că înregistrarea simfoniei Manfred cu Orchestra Naţională a Radiodifuziunii Franceze a rămas inegalabilă? La Philadelphia Silvestri s-a întrecut pe sine.