Premiera a avut loc în martie 2019, cu Kinga Ötvös în rolul titular şi Péter Árus în cel al soţului Torvald. Începând din octombrie 2020, Anikó Pethő şi Balázs Bodolai au preluat rolurile titulare. În cadrul FNT 2020, pe final de noiembrie 2020, a fost difuzată înregistrarea cu prima distribuţie a spectacolului.
Să începem cu ce nu se începe în mod tradiţional. Grafică digitală: Szidónia Szederjesi. Visual design: András Rancz. Spaţiu: Carmencita Brojboiu & András Rancz. Conform interviului acordat de András Rancz lui Veres Emőke în caietul-program: "În acest caz, nu e vorba de o scenografie în sensul obişnuit al cuvântului. Ne-am străduit să combinăm în mod organic lumea digitală cu cea reală. Pe scenă nu există elemente tradiţionale de decor, acesta este format din imagini proiectate".
Efectul e năucitor. Realizarea e, în bună măsură, fără precedent în istoria teatrală românească. Povestea Norei, transformată de Botond Nagy într-un soi de coşmar hi-tech cu final (ne)fericit, arată senzaţional atât pe scenă, cât şi redată online (digital în digital, Inception-style, cum s-ar zice). Muzicile (Bence Kónya Ütő), mişcarea scenică (Kinga Ötvös) şi luminile (Romeo Groza) contribuie la construirea universului în perpetuă mişcare, capabil de zeci de cicluri inventare-ştergere-reinventare-ştergere-de-la-capăt, ce urmează / subliniază tumultul interior al protagonistei.
Tradiţional, Ibsen se montează în ritm lent, îngăduind tăceri ample între monoloage & dialoguri dilematice, populate cu intense componente psihologic-moralizatoare. Pornind de la versiunea dramaturgică a tradiţionalei sale colaboratoare, Ágnes Kali, care co-semnează şi adaptarea scenică, Botond Nagy aduce ritmurile, dilemele şi stilul în deceniul 3 al secolului 21. În bună descendenţă afrimiană, tânărul regizor (27 de ani, premiul 1 la ediţia 2017 a festivalului D-Butan-T organizat de Teatrul Andrei Mureşanu din Sfântu Gheorghe) reinventează clasicii, jucându-se cu esenţele lor tari şi contextualizându-le stilistica la vuietul (e)-străzilor contemporane.
Privit de la final spre început, Nora lui Botond Nagy se dezvăluie ca un spectacol intens-feminist, ce construieşte deştept traseul unei tinere femei, capabilă de evoluţia de la statutul de soţie intens / exclusiv dedicată trăirii tipului de viaţă imaginată / trasată de bunul (?) ei soţ (excepţie Black Friday-urile singurătăţii ei de cuplu) la aceea de om liber, vizitat de demoni, regrete şi vise, capabilă să-şi traseze de una singură contururile destinului.
În interpretarea energică a Kingăi Ötvös, Nora îşi are ca principali parteneri de joc propriile fantasme, angoase, (dez)iluzii, magistral aduse la viaţă de troica Rancz - Szederjesi - Brojboiu. Péter Árus creionează un Torvald îndepărtat şi rece, în timp ce Gábor Viola îi conferă iubirii doctorului Rank pentru Nora o aură cehoviană, melanj de umor absurd şi tristeţe tragică. Cei doi bărbaţi, deşi aparent admiratori îndrăgostiţi ai Norei, contribuie, în fapt, voluntar sau nu, în chipuri diferite, la statutul acesteia de prizonieră a moravurilor înaltei societăţi (şi nu doar) din vremuri ibseniene (şi nu doar). Rigiditatea lor devine sinonimă cu drama, nefericirea, moartea.
În antiteză, cuplul (fost şi viitor) dna Linde (Csilla Albert) - Krogstad (Lóránd Váta), deşi aparent vizitat de infinit mai multe puseuri egoiste, mai ales în raport cu eroina principală, contribuie, involuntar sau nu, în chipuri diferite, la statutul acesteia de om liber, stăpân al propriului destin. Flexibilitatea lor îngăduie speranţa, fericirea, viaţa.
Pesemne că ceea ce contează, până la urmă, e capacitatea de schimbare, de adaptare şi înţelegere a ritmurilor vieţii. Aceeaşi care transformă teatrul by Botond Nagy într-o formă de manifestare artistică impecabil conectată la tendinţele tehnologice şi la imaginarul digital al omului timpurilor pe care le trăim.