Ȋntr-o montare excepțională, Kentridge realizează un Gesamtkunstwerk ce îmbină muzica, dansul, vocea, mișcarea scenică, grafică, video, animație, manifeste și colaje jurnalistice de extracție avangardistă, într-o arhitectură dinamică, în continuă transformare a spațiului scenic.
O formulă muzicală desăvârșită se reliefează prin prezența dirijorului Valery Gergiev, un subtil interpret al lui Șostakovici, și a baritonului Paulo Szot, în rolul lui Kovalyov.
Libretul, aparținând lui Yevgeny Zamatei, propune un mixaj între nuvela Nasul și alte texte gogoliene cu elemente de satiră socială.
Șostakovici a compus opera Nasul în 1930, la 22 de ani, reprezentând un manifest artistic pentru creația sa ulterioară. Nuvela lui Gogol, cu același nume, scrisă cu un secol mai devreme, se remarcă prin aceeași bizarerie și spirit inovator. Maiorul Kovalyov se trezește într-o dimineață că-i lipsește nasul. Nasul - descoperit într-o pâine de nevasta bărbierului său - o pornește pe străzile St. Petersburgului în uniforma sa de înalt magistrat, urmărit de posesorul său pe a cărui umilă față refuză să se mai întoarcă.
Kentridge proiectează povestirea 100 de ani mai târziu, la momentul scrierii operei, perioadă de cruciale transformări social-politice și totodată de mare efervescență în artă. Kentridge propune avangarda rusă ca instrument estetic de explorare a non-conformismului și a libertății de creație comune textului gogolian și structurii muzicale. Fenomenul avangardei va fi reprimat brutal, de noul regim politic. Opera Nasul își are premiera în 1930, dar nu va mai fi jucată în Uniunea Sovietică, până în anul 1974.
Cortina nu urcă, ca să întâmpine începutul fiecărui act (pentru că nu există pauze) și nici nu coboară, pentru a invita la aplauze. Ea rămâne un simplu element scenografic, în continuă dinamică. Cortina devine un manifest avangardist - un colaj alcătuit din fragmente ale editorialelor vremii, tipărite în caractere chirilice, integrează fotografii și filme documentare de epocă, supraimprimate cu grafică, video, desene și animație concepute de Kentridge sau frânturi de tablouri constructiviste sau suprematiste în volumele și culorile lui Malevich și a altor artiști ai avangardei ruse.
Cortina - colaj de structură plană, se deschide uneori în trei dimensiuni sub forma unor nișe - sertare, din care survine câte o scenă mai mică, ca o casă supraetajată de păpuși. Nișele se deschid pe rând reliefând interiorul umil al bărbierului Ivan Yakovlevich sau dormitorul lui Kovaliov. Scenele de mulțime, însă, se desfășoară pe podiumul scenei. Rareori, cortina se ridică, parțial, pentru a dezvălui balconul - ca un portal - catedralei, de unde "Nasul" își apostrofează stăpânul. Funcționarii presei sunt așezați haotic și imponderabil într-o construcție arhitecturală bizară, printre pagini de ziar, într-un fel de redacție-colaj.
Ȋn paralel cu opera, la MOMA (Museum of Modern Art) se desfășura o retrospectivă cuprinzând creația plastică și cinematică a lui Kentdrige. Printre proiectele artistice de anvergură ale artistului se numărau studii de desen și colaj folosite în cadrele de animație ce au servit scenografiei pentru opera Nasul.
Kentridge își numește tehnica de animație ca figurând din "epoca de piatră"; el folosește tehnici primitive peste care adaugă efecte speciale, de întârziere și suprapunere a imaginilor. Linia filigranată și crestată a desenului în combinație cu fenomenul de umbră realizează un hieratism ce amintește de "Wayang Purva", teatrul indonezian de umbre. Kentdrige desenează în cărbune, apoi modifică același desen pentru a crea mișcarea, și imprimă separat fiecare modificare.
După ce este descoperit în pâine de soția bărbierului, "Nasul" se va mișca "animat" pe etajele superioare ale scenei, în planul bidimensional al colajului, în timp ce plotul se desfășoară în subsidiar, pe nivelul teluric.
Reprezentarea plastică a nasului în variate posturi, face referințe la diverse opere literare, urmărind trăsăturile lui caricate. El amintește de capul triunghiular și ascuțit al lui Père Ubu sau de Don Quijote pe mârțoaga sa. Mârțoaga cu linia sa în filigran și zigzaguri trimite la formele teatrului de umbre, dar înclinarea pe cal a cavalerului-nas, sugerează călărețul cambrat din sculpturile ecvestre ale lui Marino Marini.
Kovalyov se trezește în camera sa lipsit de organul care - în funcție de cum este purtat - conferă un anumit statut social posesorului. Maiorul Kovalyov se supune cu umilință rigorilor unei societăți puternic ierarhizate. El nu cutează la mai mult, decât cu acea parte scindată, refulată a conștiinței lui, ce aspiră la onoruri și un rang mai înalt, care se va concretiza în coșmarul pierderii nasului.
Expresia "cu nasul pe sus", își găsește o subtilă reprezentare plastică. "Nasul", expandat la dimensiuni umane, în uniformă de magistrat de stat, își reneagă stăpânul din balcon, nemulțumit de rangul și poziția sa socială, sau sondează "animat" înălțimile scenei.
În viziunea lui Kentridge, "Nasul" are o dublă reprezentare: în trei dimensiuni - când pe măsura creșterii ego-ului atinge proporții umane - și alta animată, spirituală - când rătăcește într-o postură ridicolă, ubuescă sau don-quijotescă (ecvestră) în planul cu două dimensiuni al cortinei-colaj.
"Nasul" veleitar și grandoman, în uniformă neagră îi vorbește lui Kovalyov din balconul catedralei, sau circulă "animat" printre colaje poematice, extrase din texte avangardiste, fotografii de epocă sau documentare cu liderii politici ai vremii - așa cum Nasul lui Gogol se mișcă nestingherit prin lumea St. Petersburgului. Nasul conduce de pe mârțoaga sa parade militare, în timp ce trece pe lângă portretele lui Stalin, Lenin și Trotski - cu nasurile ecranate de banderole negre în formă de cruce - arogându-și apartenența marilor lideri și demnitari sovietici.
"Nasul" cu pretenții artistice, colorat în alb, se imaginează în postura renumitei balerine Ana Pavlova. O proiecție de peliculă originală, cu tutu-ul și picioarele balerinei și cu Nasul super-imprimat de la bust în sus, ocupă centrul cortinei-manifest. "Nasul" animat baletează patetic cu picioarele Anei Pavlova, erijat în postura de sensibil cunoscător și iubitor al artelor precum marii dictatori (Stalin, Hitler).
Kentridge propune o montare compozită. În ansamblu, construcția de colaj-manifest a scenei, urmărește structura neconvențională a operei lui Șostakovici. Abordarea scenografică se structurează ierarhic; sărăcia interioarelor (casa bărbierului), vestimentația umilă a norodului, sinergia mulțimii fac referință la lumea lui Gogol, în timp ce autocrația formată din funcționarii de stat, presa și poliția sunt contemporani cu compozitorul. Dihotomia respectă îndeaproape structura muzicală, ce îmbină linia melodică lirică a operei ruse tradiționale cu stridențele și disonanțele ce definesc creația ulterioară a compozitorului.
În acest context, câteva arii urmăresc stilistic linia și tonalitatea operei ruse, cu elemente de folclor, în spiritul lui Rimsky Korsakov; slujitorul lui Kovalyov cântă la balalaică.
Câteodată procedeul este mixt, în contextul aceleiași scene. Mulțimea bulversată de apariția și prinderea "Nasului" este compozită. În culori, măști și straie carnavalești, amintește de paradele stradale din tablourile lui Feininger. Corul de polițiști îmbracă uniforme sovietice cu trene roșii, sugerând noua dictatură. Din mulțimea pestriță, se desprinde o femeie învelită în spirală cu manifeste dada, ce intonează micuța ei arie, în timp ce-și unduiește pe șolduri fustanela-covrig.
Opera vine cu o muzică de esență funambulescă, plină de stridențe, susținute de alămuri. În scenele de mulțime, muzica se întoarce la formele tradiționale de dans: polkă, vals, galop. În paralel, grafica și animația de pe nivelele superioare ale scenei subscriu spiritului muzicii, adăugând la grotesc și comic. Actele se succed legate prin acele "stranii interludii" pline de disonanțe și stridențe stravinskiene.
Muzica este fragmentată urmărind diverse ipostaze sau tipologii sociale: Kovalyov când își lamentează pierderea nasului și bărbierul, servitorul lui, se înscriu într-un registru liric. Corul de polițiști, funcționarii presei se exprimă în registre înalte, cazone și agresive. Vocile mai mult strigă decât cântă, atunci când vor să pună în valoare textul gogolian. Anumite instrumente individualizează sau introduc caracterele; flautul - într-un registru înalt - marchează prezența Nasului, Kovalyov este anunțat de intervenția xilofonului, în timp ce servitorul lui Kovalyov își face apariția în acorduri de balalaică.
"Nasul" pare a fi un personaj pe gustul lui Kentridge, el se înscrie în linia alter-egourilor prezente în filmele lui de animație, alături de Soho Eckstein, un industrialist sud-african și Felix Teitelbaum, un caracter cu abundente fantezii sexuale; ele se confruntă personal și apartinic cu complexitatea fenomenului politic al diverselor "vremuri".