Imaginaţi-vă că intraţi într-un multiplex abia deschis, dinamic, viu, cu o cafenea micuţă şi simpatică la etaj, lângă o mini-scenuţă de concert, dotată cu ecran pentru proiecţii, la o adică. În sală, scaunele sunt comode, cu destul spaţiu între rânduri ca să nu-ţi ţii genunchii la gură, cu foarte bună perspectivă de oriunde te-ai uita. Multiplexul are trei săli de felul ăsta, biletul constă în jur de cinci euro, iar lumea (chiar valuri, valuri de tineri) vine ca la urs.
Imaginaţi-vă, apoi, că acest multiplex se găseşte într-un oraş de 400.000 de locuitori, la două ore de mers cu maşina de România, într-o ţară unde, acum zece ani, inflaţia ducea preţul pâinii, într-o singură zi, de la două miliarde la patru miliarde, iar acum încă mai puţini ani zăcea sub bombardamente americane ale căror explozii se auzeau până la Timişoara. Iar în final, faceţi un efort de inventivitate şi gândiţi-vă că multiplexul e în realitate un teatru: Teatrul Naţional Sârb din Novi Sad, provincia Voivodina, Serbia. Care, spune trista realitate ce-ţi face inima să se strângă, nu seamănă cu nici o asemenea instituţie, îmbătrânită în rele, din ţara noastră netrecută prin embargouri şi pe cale de integrare europeană.
O fortăreaţă în centrul oraşului, înşelându-şi privitorul cu impresia că n-ar avea nici o fereastră (are, între fantele zidului, şi sunt chiar extrem de luminoase), teatrul a supravieţuit ultimului război (Novi Sad a fost prima mare localitate bombardată de forţele NATO, care au distrus podurile, rafinăriile, cazărmile şi sediile televiziunilor) dând reprezentaţii în fiecare zi, de la prânz, cu acces gratuit; sălile erau întotdeauna pline, iar când începeau să sune sirenele, toată lumea fugea în subsolul imens al clădirii.
Acum, că războiul s-a terminat şi viaţa a reintrat într-o posibilă normalitate, Teatrul Naţional din Novi Sad a început să se ocupe şi el de lucruri mai banale. Cum ar fi... Shakespeare.
Dintre cele trei spectacole pe texte shakespeariene din repertoriul teatrului, Visul unei nopţi de vară, Romeo şi Julieta şi Măsură pentru măsură, acesta din urmă - care va veni în aprilie şi în România, la Festivalul Internaţional de la Craiova - e de departe cel mai lăudat; chiar după a o suta şi ceva reprezentaţie adună sute de spectatori. Autorul lui e un regizor celebrissim în Serbia - Dejan Mijac -, iar montarea a câştigat un număr inhibant de premii. Vojislav Brajovic, care-l interpretează pe Duce, e şi el o figură foarte populară (pe vremea lui Tito, a jucat într-un îndrăgit serial cu partizani), însă, în spectacol, cu adevărat excepţionali sunt Boris Isakovic, în rolul lui Angelo, şi Jasna Duracic, în cel al Isabellei. Spectacolul în sine, o poveste despre excesele şi bufoneria puterii (de unde şi decorurile afişat butaforice), căzute în mâinile unui dictator uşor ţicnit, căci îmbătat de alcoolul acestei puteri, aduce mult ca viziune şi construcţie cu montările shakespeariene ale lui Bocsardi Laszlo, de la preocuparea pentru destinul individual al celor care nu acceptă norma socială, la cea pentru mecanismele psihologice ale celor care ne conduc, şi de la eclectismul scenografic la exploatarea fizică a actorilor.
Totul însă, nu se ştie cum, mult mai prăfuit şi cumva artificial în estetismul lui, spectacolul nefiind, altminteri, prost deloc. Poate doar aşteptările ridicate de excesiva lui apreciere să fi fost înşelate de un tip de punere în scenă destul de familiară românilor. Cine ştie, poate excesul de realitate să ducă la nevoia unui refugiu de partea cealaltă a oglinzii...
La Belgrad, podurile n-au fost bombardate. De ce?! În fiecare zi se organizau concerte pe fiecare din acele poduri, la care, nu doar din pasiuni artistice, veneau mii de oameni. Aşa că avioanele dădeau târcoale şi ascultau şi ele, ce altceva ar fi putut să facă...