Doamnelor şi domnilor, nu vă impacientaţi! Nu intenţionez să tulbur, pentru a doua oară consecutiv, apele liniştite ale administrării de premii teatrale pe plaiuri mioritice, şi nu mă voi repezi la jugulara nominalizărilor de anul acesta ale Uniter-ului.
Apele vor rămîne calme, faptele au intrat în normal şi best of-ul teatrului de establishment e bine reprezentat în lista dată de juriul celor cinci. Pe principiul diversităţii (de opinii şi orientări teatrale ale criticilor juraţi), selecţiile la categoriile cele mai importante (regie şi spectacol) nu se intersectează deloc şi nu au puncte tangente nici cu nominalizările pentru scenografie (acum, dac-aş zice că e ciudat ca un spectacol care concurează la titlul de cea mai bună montare a anului să se remarce doar printr-o actriţă în rol secundar, aş putea fi luată drept cîrcotaşă, cînd de fapt s-a dorit infuzia unui spirit mai proaspăt în cercul unor perpetui candidaţi la limitatul număr de premii), ceea ce duce la o competiţie cu şanse egale, într-un an în care nimic n-a spart tîrgul.
Aşadar, să facem doar un scurt excurs prin cele mai notabile prestaţii ale anului trecut.
Ceea ce se dovedeşte interesant de la prima vedere e o absenţă: cea a spectacolelor lui Liviu Ciulei, Şase personaje în căutarea unui autor şi Henric IV; avînd în vedere caracterul lor cu totul special (testamentar), tentaţia de a le acorda o atenţie sporită era destul de mare. În plus, prezenţa pe listele reunite a multor montări din Bucureşti intră într-o contradicţie flagrantă cu intens teoretizata idee că performanţa spectacologică s-a exilat în provincie; încă şi mai, să zicem, surprinzător e faptul că, în complexul sistem bielă-manivelă Teatrul Mic / Teatrul Foarte Mic, de data asta cel dintîi are parte de selecţii pentru două producţii - care sînt şi singurele de anul trecut. Asta, în condiţiile în care locomotiva artistică a instituţiei este, de aproape doi ani, sala de la Rosetti, Mic-ul plutind într-o derivă de concept repertorial ce durează de cel puţin patru ani. Curios, dar explicabil, nu cu totul în cel priveşte pe Alexandru Tocilescu (ca spectacol, O zi din viaţa lui Nicolae Ceauşescu e discutabil, mai ales din cauza textului execrabil), deşi Teatrul Foarte Mic ar merita o atenţie sporită pentru performanţele lui de echipă.
În ce priveşte nominalizările feminine, aceasta e una din puţinele ocazii în care actriţele din secţiunea rol principal au la activ premii recente la aceeaşi categorie: Coca Bloos l-a luat acum doi ani, pentru prestaţia din spectacolele semnate de Gianina Cărbunariu şi Sorin Militaru, Kézdi Imola, acum trei ani, pentru Flacără albă, flacără neagră (Dybbuk), iar Valeria Seciu, ceva mai înainte, pentru rolul din Spirit (făcut de Cătălina Buzoianu, ca şi Cum gândeşte Amy), iar competiţia e destul de strînsă, cu toate că în favoarea Valeriei Seciu. La actriţe în rol secundar, situaţia e cu totul alta: şi Elena Popa (pentru o altă montare a lui Radu Afrim, singurul regizor, se pare, care o poate activa la maximul ei de potenţial), şi Péter Hilda (într-un spectacol al lui Bocsárdi, cel care a adus în prim-plan trupa de la Sfîntu Gheorghe) au fost nominalizate, fără să obţină însă Premiul Uniter, în timp ce Tokáy Andrea e o apariţie nouă (ar fi meritat o altă nominalizare, pentru Eleva din Lecţia lui Frunză de acum aproape patru ani).
La actori în rol secundar, şi Richard Balint (un actor extrem de versatil, pe lîngă talentat, care se zbate de mulţi ani la Oradea şi pentru care lucrul cu Frunză a fost o notabilă gură de aer), şi Constantin Drăgănescu (într-o postură nouă pentru el şi care-l face cu totul remarcabil în spectacolul lui Vlad Massaci) sînt figuri noi, spre deosebire de Hatházi András, care, chiar niciodată premiat de Uniter, e de mult considerat un artist de top. Ca şi Victor Rebengiuc, unul dintre cei mai premiaţi actori ai teatrului românesc, în concurenţă, acum, pentru cel mai bun rol principal masculin, cu reprezentanţi a două generaţii, cea afirmată, de mijloc (prin Marius Stănescu), şi cea în plină ascensiune (prin Marius Manole; Manole a fost nominalizat, în urmă cu doi ani, pentru debutul din Drept ca o linie al lui Radu Apostol, dar în Inimă de câine face un rol de maturitate artistică de o incredibilă forţă).
Va fi foarte interesant de urmărit ce se va întîmpla la acordarea premiului de scenografie, judecabilă în sine, independent şi de nominalizările de regie - unde Victor Ioan Frunză (singurul regizor ale cărui numeroase nominalizări şi premii Uniter n-au fost comentate negativ, datorită indeniabilei lui capacităţi de a inventa şi a se reinventa cu fiecare montare) e menţionat pentru Nevestele vesele din Windsor, nu şi pentru Scaunele - o capodoperă scenografică, însă nu fără legătură cu concepţia regizorală - şi de cele pentru cel mai bun spectacol. Afrim, considerat candidatul fără şansă data trecută, cînd a fost nominalizat, şi-a cîştigat o postură de vedetă pentru care un premiu ar fi doar o confirmare în plus, iar, între Aşteptându-l pe Godot, Inimă de câine şi Woyzeck, concurenţa e foarte strînsă, fiind vorba de spectacole foarte bine făcute într-o stilistică certă. Cum spuneam, spectacole de establishment.