"Materia fără spirit este ca Pygmalion fără Galatea", a rostit imperturbabil preşedintele CEC-ului. Oare doamna asta, Galatea, n-are şi ea dreptul la puţină intimitate? Poate că nu vrea să fie citată sentenţios cînd nu e cazul... E adevărat însă că dă bine să foloseşti din plin cîteva cuvinte-cheie - spirit, suflet, animus, anima - la o gală.
Parafrazîndu-l pe Radu Pavel Gheo, aş spune că Dex-ul şi gala/textul au în contextul festivismului o trăsătură comună: stereotipia. Aşa că o să mă abţin să comentez convenţionalismele din speech-urile sponsorilor (excepţie face preşedintele Raiffeisen Bank) care au dat premii la Gala UNITER, pentru că, nu-i aşa, arta cere definiţii tari, iar românul, dacă nu e mereu poet, e, cu certitudine, artist... sau a fost în copilărie, cînd a jucat teatru la serbare... Nu e uşor să menţii în fiecare an o Gală UNITER, în contextul în care extrem de multe evenimente îşi pierd identitatea. Pe de altă parte, o revitalizare îi este esenţială oricărui organism care începe, uşor, să-şi piardă dinamismul. Scenografia concepută de Andu Dumitrescu a reasamblat teatral spaţiul scenic, împărţindu-l în cîteva "cutii" din schele, unde sînt aşezate, de obicei, reflectoarele. Andu Dumitrescu a creat un fel de magazie cu obiecte dintr-o recuzită simbolică, un spaţiu din "maţele" sălii de spectacol.
Principiul după care se dau premiile UNITER este unul al distribuţiei noţiunii de pacifism. Împăcarea generaţiilor. Un principiu mai degrabă etic decît estetic, care încearcă să mulţumească, în primul rînd, numele consacrate. Se merge pe sistemul "punctelor acumulate în reţea", ceea ce motivează preferinţa pentru actori sau regizori cărora cu greu le poţi contesta valoarea, indiferent ce interpretează sau regizează. Pe de altă parte, cînd e vorba de Victor Rebengiuc sau de Valeria Seciu, nu cumva ar trebui aplicat criteriul comparaţiei cu rolurile anterioare?
E surprinzător că nici una dintre montările nominalizate la categoria cel mai bun spectacol nu este inclusă la categoria cel mai bun regizor. Interdependenţa celor două clase de nominalizări ţine de coerenţa unei viziuni de ansamblu, de regăsirea concepţiei regizorale în construcţia spectacolului. Aşteptîndu-l pe Godot, în regia lui Tompa Gábor (ar fi meritat indiscutabil premiul pentru cel mai bun spectacol, pentru gradarea perfect echilibrată a eşafodajului aşteptării, a clovneriilor care se depun pe o renunţare mocnită), e creaţia unui regizor care mănîncă absurd pe pîine.
Cel mai echilibrat calup de nominalizări a fost la scenografie, unde toţi cei trei scenografi, Adriana Grand (care a şi cîştigat), Iuliana Vîlsan şi Bartha József, au gîndit spaţii teatrale dramatic articulate, celule vizuale ale conceptului regizoral.
Unul dintre puţinii regizori români cu un imaginar propriu
Excelentă în cadrul galei a fost intervenţia lui Cătălin Ştefănescu, cea mai lucidă şi mai inteligentă retrospectivă a rolului TVR-ului în momente critice, într-o perioadă a manipulărilor cu care am fost intoxicaţi. Actriţa Liliana Tomescu (premiul pentru întreaga activitate), naturală şi plină de vervă, cu o alură de old diva, care părea ruptă din joi.megaJoy-ul lui Radu Afrim, a reuşit în cîteva minute să vorbească fără patetisme despre "paginile" rolurilor jucate (trofeul UNITER are forma unei cărţi). Şi pentru că am pomenit de Afrim, premiul obţinut de el la categoria cel mai bun regizor certifică asimilarea în sistem după o lungă perioadă în care a fost receptat destul de superficial. Pe de altă parte, Afrim a mai fost nominalizat la aceeaşi categorie în urmă cu trei ani pentru Alge. Bernarda's House Remix.
Afrim este unul dintre puţinii regizori români cu un imaginar propriu, coagulat în jurul unor hiperteme pe care le reia fără să le epuizeze semnificaţiile. La nivel estetic, imageria copilăriei şi bătrîneţii constituie veriga puternică în spectacolele lui. E, de fapt, vorba de o singură lume cu o filiaţie comună: ludicul inocent, minat de neputinţe şi de nostalgie. Copilăria, pentru care Afrim are organ senzitiv, e ca o jucărie învelită într-o piele ridată. La Afrim, vîrstele afective sînt mult mai pregnante decît cele biologice. Vulnerabilitatea copilăriei sau adolescenţei şi cocoaşa bătrîneţii, niciodată văzută ca un handicap care îţi provoacă milă, concentrează stilistica universului afrimian. Plastilina e spectacolul unor pusee de violenţă, administrată pe stomacul gol şi înăbuşită în multă vodcă. În detalii viscerale (scena în care Maxim mănîncă din carnea tocată pe care o modelase cu cîteva secunde înainte), Afrim localizează punctele nevralgice ale abrutizării. Plastilina e cel mai stomacal spectacol pe care l-am văzut.