Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Gala Premiilor UNITER 2005-2006

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Despre Mihai Mihail şi Marius Manole - Gala Premiilor Uniter


aprilie 2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Aceste rânduri sunt expresia nemulţumirii mele că Marius Manole n-a luat premiul Uniter pentru rol principal (best male performance, cum s-ar zice la Oscar). Şi o să vă spun de ce nemulţumirea mea e justificată şi nejustificată în acelaşi timp. E justificată, pentru că Marius merită premiul cu adevărat, şi e nejustificată, pentru că eu nu m-am învrednicit (încă) să mă duc să văd Inimă de câine şi pentru că trebuia să fi avut curaj să spun toate astea până duminică, înainte de Gala Uniter, şi nu azi, după război. Trebuia s-o fi spus înainte. Nu acum, pentru că mă enervez, deci exist, cum zicea titlul rubricii lui Alex. Leo Şerban de până la Crăciun. Leo a renunţat să se mai enerveze, cum spunea, la începutul anului, în Dilema Veche; soluţia ar fi să nu mă mai enervez nici eu, ci să fac lucrurile înainte să fie prea târziu. Dar, acum, sunt nervoasă.

Aşadar, cine e Mihai Mihail, din titlu? Mihail Mihail a fost directorul Teatrului Dramatic Fani Tardini din Galaţi. Aseară, la Gala Uniter, i-am văzut numele şi fotografia în cadrul momentului de aducere aminte în care, pe toate ecranele de pe scenă, au apărut nişte fotografii cu nişte persoane. M-am gândit că aceia erau oameni de teatru (că despre asta era gala, despre teatru) care ne-au părăsit (că de aia erau lumânărele şi muzică sugestivă). Când i-am văzut numele şi poza lui Mihai Mihail, m-am gândit la doua lucruri: 1. Cum adică, a murit Mihai Mihail? Şi 2: Înseamnă că toţi oamenii aceia din fotografii au murit de anul trecut şi până anul ăsta... că anul trecut, pe vremea asta, Mihai Mihail trăia.

În sala Naţionalului, aseară, unii ştiau cine e, cine a fost Mihai Mihail. Şi eu ştiam, pentru că sunt născută în Galaţi şi am trăit acolo până acum patru ani. Prietenii cu care eram, însă, nu ştiau despre ce vorbesc (unul e bucureştean, celălalt, din Piteşti). În schimb, se preocupau de un alt personaj al momentului comemorativ, Valerio şi nu mai ştiu cum (ruşine să-mi fie!), despre care eu nu aveam habar. Ar fi fost ideal ca organizatorii să fi pus măcar un rând explicativ sub numele acelor oameni (importanţi pentru teatru, îndrăznesc să cred). Astfel, eu aş fi ştiut cine e domnul despre care vorbeau prietenii mei şi, la fel, ei ar fi ştiut cine e Mihai Mihail. Sigur, în sală erau oameni de teatru, ei ştiau despre cine e vorba. Dar mai eram şi noi, eu şi prietenii mei, care nu ştiam. Şi mai erau, pe lângă noi, mulţi, foarte mulţi telespectatori. Care, ca şi mine în urmă cu patru ani, vedeau Gala Uniter la televizor. Şi despre care ştiu SIGUR că n-au înţeles fie ce nu înţelegeam eu, fie ce nu înţelegeau prietenii mei, fie nimic din tot momentul acela comemorativ.

Am vorbit cu Maria, prietena mea, jurnalist la Galaţi. Mi-a confirmat, Mihai Mihail a murit în 2005. De pe Google am aflat că ar exista un proiect local, în Galaţi, un festival cu numele lui, care să încurajeze tinerii actori şi dramaturgia locală. Nu cred că a mai făcut asta cineva, că a mai căutat cineva informaţiile astea pe undeva. Ele ar fi trebuit să fi fost scrise undeva, măcar în programul de sală. Despre Mihai Mihail trebuia să se ştie dinainte. Şi nu să se pună întrebări acolo, în clipa când ar fi trebuit doar să ne aducem aminte de el.

Şi-acum, mă-ntorc la Marius Manole. Era emoţionat foarte tare aseară, înainte să se ajungă la best male performance award. I-am promis că îi facem galerie şi ne-a zis că "o să spună lumea că mi-am adus aplaudacii de acasă". Da, eram şi noi aplaudaci, doar că eram voluntari. Admit că am răcnit când i-a spus Caramitru numele. Marius n-a luat premiul şi ştiu că lumea a fost dezamăgită; şi n-aş vrea să vă spun că mi se părea că şi Caramitru însuşi a fost dezamăgit, aşa că nu vă spun. M-am gândit, însă, cum se vedea asta de la televizor. Toata lumea ştie că Rebengiuc e un monstru sacru al scenei româneşti. Nimeni (nici cei care n-au contact prea direct cu teatrul, cum am avut eu, aseară) nu s-a mirat că e premiat. Foarte bine că a fost aşa. Îl vedeam mereu la televizor, l-am văzut ani la rând, şi ni se părea ca e un actor minunat şi aşa şi este. Cineva ne-a tot vorbit despre el, la un moment dat. Cineva căruia îi păsa. Ştim cine e Rebengiuc, nu?

Cu certitudine însă că unii telespectatori s-au întrebat, aseară, în faţa televizoarelor: "şi ăla, Manole, cine e?". Şi sunt sigură că la fel m-aş fi întrebat şi eu, dacă eram şi acum tot în Galaţi. Şi m-aş fi mirat să aflu că piesa anului a fost Woyzeck de la Teatrul Maghiar din Cluj. Pentru că, dacă eram şi acum în Galaţi, n-aş fi auzit în suficient de multe locuri cine e Marius Manole şi n-aş fi văzut niciodată Woyzeck. Pe care Woyzeck l-am văzut doar pentru că, întâmplător, cineva a avut o invitaţie în plus, astă vară, la Festivalul de Teatru. Că nici să fi vrut să-mi iau bilet n-aveam cum, că n-ajung la Cluj decât cu treabă, rar, şi la Festivalul de Teatru nu s-au dat bilete, că nu-i pasă nimănui de publicul larg şi neştiutor. Şi, acum, ştiu că mă invidiază unii pentru invitaţia aia, cum i-am invidiat şi eu pe cei care au văzut toate spectacolele din Festival.

Mi-ar fi plăcut să ia Manole premiul, aseară, pentru că e un actor minunat. Cred că va avea mai multă vizibilitate la anul, când va fi trecut o vreme de când apare la televizor (deja apare, săptămânal, cred, într-un serial poliţist) şi lumea va fi auzit de el. Şi cred că e şi vina mea că n-a luat premiul: dacă aş fi crezut că merită (şi cred), trebuia să îmi fi pus vocea în slujba acestei idei. Să fi spus că Marius Manole merită. Să fi vorbit despre el peste tot şi oricui avea nevoie să mă asculte. Trebuia ca, aseară, mult mai puţini oameni, în fotoliile lor de acasă, să se fi întrebat "cine e Manole ăsta?" şi trebuia să mă fi străduit mai mult, ca să nu mai fiu dezamăgită că nu se întâmplă aşa cum mi-am dorit. Dacă ai o idee, trebuie să te lupţi pentru ea. Nu m-am luptat. Mă enervez, deci exist, spuneam. Mă enervez pe mine că nu am făcut mai mult zgomot. Nu aseară, când am aplaudat până mi-au amorţit degetele, ci anul trecut pe vremea asta, sau după fiecare spectacol în care l-am văzut pe Marius Manole. El a făcut tot ce putea el să facă să ia premiul. Eu n-am făcut tot ce-aş fi putut să fac ca să îl ia. Acum, nici n-are rost să comentez că nu l-a luat. Nu l-a luat din cauza mea, pur şi simplu.

Din clipa asta, pentru mine, Marius Manole e "nominalizatul la premiul Uniter". Şi aşa aş vrea să fie şi pentru voi. Despre orice actor american auzim formularea: Oscar nominee X, X, nominalizat la Oscar. Fie Manole nominalizatul la Oscarul teatrului romanesc. Şi, acum, aştept să văd asta pe toate afişele spectacolelor în care joacă sau va juca Marius Manole: "Nominalizatul Uniter în 2005 pentru rol masculin, Marius Manole". Şi în toate reclamele radio, şi în acel promo la serialul poliţist în care apare Marius la televizor. Dacă fac eu asta, dacă o mai fac şi alţii, la anul, Marius va fi deja premiat. Dacă vrem şi dacă facem asta înainte de seara de gală. Şi nu după, cum fac eu acum.

Dacă am fi făcut toate astea pentru Manole, de anul trecut şi până acum, aseară, Manole ar fi luat premiul. Şi s-ar fi vorbit mai mult despre el şi mergea mai multă lume să îl vadă, exact cum s-a întâmplat cu Brokeback Mountain: dacă filmul lua Oscarul, mulţi erau fericiţi. Că nu l-a luat, dar ar fi trebuit, creşte numărul spectatorilor. E foarte bine aşa.

Dacă lua Manole premiul aseară, n-aş fi fost nervoasă. Dacă nu l-ar fi luat şi valurile de nemulţumire s-ar fi îndreptat doar către juriu (că sunt anacronici, că se tem de nou sau din orice alt motiv - exact cum a fost cu Brokeback..., la Oscar), iar gala i-ar fi înmulţit spectatorii lui Manole, n-aş fi fost nervoasă. Suntem singurii autori ai nefericirii noastre. În oricare dintre cele două situaţii, eu n-aş fi făcut bot în dimineaţa asta. Despre asta e vorba. Aseară, am fost nefericiţi pentru că nu am făcut destul ca să fim fericiţi. Pur şi simplu.

Lumea trebuie să audă de Brokeback Mountain, Mihai Mihail şi Marius Manole. Îi felicit pe cei care l-au făcut, fie şi indirect, pe Daniel Marian Vanghelie să audă de Mircea Cărtărescu. Sigur, e amuzant cum s-a întâmplat asta, dar e lăudabil că Vanghelie ştie, măcar acum, că Mircea Cărtărescu e un scriitor român. Şi ăsta e un gest de cultură, e cel mai mărunt. Lumea trebuie să afle că Marius Manole e nominalizatul Uniter pentru best male performance pe 2005. Ca să nu ne mai deprimăm, şi la anul, că nu se întâmplă cum ne-am dorit.



 Toate articolele despre Gala Premiilor UNITER 2005-2006


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Alexandra Pleşanu


Alte articole

 Gala UNITER 2006 - Unde sînt galele de altădată?, Oana Stoica
 Gala UNITER 2006 - Gala/tea şi pacifismul, Mihaela Michailov
 Gala Premiilor UNITER 2006 - Preambul, Oana Stoica
 Cîteva modeste propuneri pentru o mai bună funcţionare a Galei UNITER, Alex. Leo Şerban
 Premiile Galei Uniter 2006, Comunicat de presă
 Toate articolele despre Gala Premiilor UNITER 2005-2006


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer