"Trăim într-o normalitate plictisitoare, într-o rutină a normalităţii. Ceea ce e bine pînă nu e rău, adică pînă nu e mai mult rutină decît normalitate. Gala Premiilor UNITER, ediţia a XIV-a, a fost una fără mari încrîncenări. Nici performanţele teatrale nu au fost memorabile, nici erorile de selecţie (adică de gust) nu au fost de neiertat. Nu pot spune că eu aş fi ales alţi premianţi. Dar o oarecare diferenţă faţă de decizia juriului final există. Sigur, premiile, oricare ar fi, nu mulţumesc niciodată pe toată lumea.
În sfera normalului plăcut...
Cea mai strînsă competiţie a fost la scenografie. Şi asta din cauza valorii apropiate a nominalizaţilor. Ideea centrală a fost eficacitatea scenografiei în acurateţea spectacolului, aşa că decorul a reprezentat rezolvarea textului sau împlinirea gîndului regizoral. Am scăpat astfel de lucruri frumoase, dar nefolositoare aglomerate pe scenă. Premiata, Adriana Grand, dă practic soluţia spectacolului Scaunele realizat de Victor Ioan Frunză la Teatrul German din Timişoara. Scaunele ei personalizate sînt imaginea memoriei fragmentate pe care cele două personaje încearcă zadarnic să o reconstituie. Premiile pentru rol secundar împlinesc două aşteptări. Peter Hilda, excepţionala actriţă a Teatrului Maghiar "Tamasi Aron" din Sfîntu Gheorghe, primeşte un binemeritat premiu pentru rolul Lucky din Aşteptîndu-l pe Godot după cîteva, nu puţine, roluri foarte bune pe care le-a făcut (începînd cu Julieta). La fel, Constantin Drăgănescu primeşte un premiu, după o prezenţă constantă în teatrele de stat şi independente. Rolul său din Billy Şchiopul la Teatrul Nottara îl obligă la o subtilă îmbinare de registre, excelentă interpretare a unui flecar a cărui trăncăneală continuă (pe bani) disimulează o doză consistentă de bunătate.
Dacă premiul pentru cea mai bună actriţă în rol principal era dat, oarecum aşteptat, Valeriei Seciu potrivindu-i-se perfect rolul din Cum gîndeşte Amy, pînă acolo încît devine greu de disociat unde e personajul şi unde actriţa, la categoria cel mai bun actor în rol principal lucrurile s-au complicat destul de tare. Mărturisesc din capul locului că sînt un fan al lui Victor Rebengiuc, cîştigătorul premiului. Mă încîntă şi mă atrage de fiecare dată cînd îl văd, iar profesionalismul şi puterea lui de muncă (de viaţă, aş zice mai degrabă) îmi dau serioase motive de admiraţie. Cred însă că în 2005 au fost alte cîteva reuşite actoriceşti demne de un premiu UNITER, vizibile prin faptul că sînt rare în cariera actorilor respectivi (Constantin Chiriac, extraordinar în Estragon din Aşteptîndu-l pe Godot, sau tînărul Alin Teglaş, foarte bun în Maxim din Plastilina).
Juriul a mai nominalizat alţi doi actori, absolut îndreptăţiţi la premiu. Marius Manole, colegul de spectacol al lui Rebengiuc din Inimă de cîine, reuşeşte un excelent Şarik, cîinele cu suflet de om devenit om cu suflet de cîine. Un alt nominalizat, Marius Stănescu, conturează cu delicateţe un personaj-chip al conştiinţei în Nu se ştie cum, măcinat de îndoială, hamletian prin nehotărîre, dar şi prin calmul cu care ia decizia finală, a morţii. După o serie lungă de personaje excelent jucate, cred că era acum momentul ca Marius Stănescu să primească premiul UNITER.
Pur şi simplu Afrim
Radu Afrim a primit premiul pentru regie şi a fost transferat astfel din categoria marginalilor în cea a consacraţilor. Departe de a mai fi o tînără speranţă, imposibil de ignorat, Afrim a fost recunoscut ca unul dintre cei mai fresh mind & spirit regizori. Aşa că a primit botezul UNITER-ului pentru unul dintre cele mai violente şi consistente spectacole ale anului trecut. Plastilina este un hit hip-hop postcomunist cîntat de fraieri, în care Afrim disecă lipsa de speranţă.
Să se revizuiască, primesc, dar...
Să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele esenţiale. Pe scurt, se impune o reformă a Galei UNITER. De cîţiva ani, show-ul propriu-zis se degradează. Lipseşte glamour-ul, spectaculosul, ba chiar şi umorul (dacă nu e involuntar). Lipseşte un spirit al sărbătorii. Cred că Gala UNITER, meritorie prin rezistenţa ei în prelungita tranziţie românească, trebuie să capete o nouă imagine. Să îşi schimbe conceptul. Un prim pas să fie oare faptul că în acest an Ion Caramitru nu a mai purtat papion?
Şi la final...
100 de puncte pentru discursul lui Tompa Gábor, discurs onest care a marcat subtil absenţele semnificative de pe lista de nominalizări. Şi nu întîmplător regizorul ne-premiat al lui Aşteptîndu-l pe Godot saluta astfel un spectacol ne-nominalizat cu acelaşi text al lui Beckett, realizat de Silviu Purcărete la Sibiu. Luciditatea şi generozitatea unui artist mare. Chapeau, Tompa!