Despre Minunea Minunilor a unui Teatru Improbabil

Am văzut astăzi spectacolul Minunea Minunilor, marca Teatru Improbabil, pe un text de Alexandru Ivănoiu și în regia Andreei Lucaci. L-am auzit, cel puțin. De văzut, am văzut alt spectacol, unul de care numai eu știu, în care trăiesc eu. Am văzut prezentul meu. Prezentul în care mi se pare că fac mereu cele mai bune alegeri. La pachet cu alegerile astea, privite tranșant, din exterior acum. Suficient cât să îmi dau seama că nu fac niciodată cele mai bune alegeri.

În capul meu s-a derulat tot timpul dihotomia asta între a face ce trebuie și a simți cu adevărat să faci ce trebuie. Între a spune ce trebuie, când trebuie și a crede în ceea ce spui. De cele mai multe ori, lucrurile despre care suntem convinși că "nu ni se pot întâmpla nouă" - atunci când se întâmplă - ne trimit înapoi la toate alegerile noastre. Un preț enorm pentru a le putea schimba pe cele viitoare.

Ce vreau să spun că - de cele mai multe ori - "spectacolul" ăsta se întâmplă pe bune. Nu mai apuci să îl asculți, nu te găsești în exterior, protejat de gândurile tale, de multe ori golul ăla se instalează dintr-o dată. Golul pe care îl lasă o persoană care a avut răbdarea pe care tu nu ai avut-o niciodată.

Și - atunci când se întâmplă - crezi cu tărie că e nedrept. Nu. Tu ești cel nedrept în realitate. Cu tine. Cu toată lumea din jurul tău. Dar mai ales cu tine. E introspecția aia involuntară și ireversibilă, în urma căreia realizezi ce înseamnă timpul, ce contează, cum ai pierdut timpul cu lucruri care nu contează, cum cineva a fost lângă tine mereu când restul lumii a fost lângă tine pe rând. Realizezi cum ai prioritizat viața ta până în punctul ăla. Cum ai mers până în pânzele albe pentru oameni pe care îți doreai nespus să îi aduci lângă tine, gândindu-te că pe cei pe care îi ai deja acolo oricum îi vei avea și mai departe. Te gândești la toate lucrurile despre care știi că "trebuie spuse" și atât. Despre care toată lumea știe că le arunci pur și simplu. Te gândești că alte alegeri, în altă ordine poate, ți-ar fi câștigat mai mult timp sau mai multe amintiri lângă persoana asta. Pe care n-o mai ai și cu care n-o să te mai întâlnești câtă vreme încă ești cine ești.

Vocile spectacolului au fost Ștefan Iancu, Coca Bloos și Bogdan Tulbure. Povestea din spate e o deconstrucție stenogramică a unei drame de familie. E un spectacol care te ajută să realizezi că - din exterior - lucrurile au fost previzibile dintotdeauna. Că egoismul fiecăruia oricum produce niște reacții în lanț. Avem impresia că avem totul și că ni se cuvine totul. Dacă avem bani, avem totul. Dacă ne e nouă bine, avem totul. Când nu mai avem totul - abia atunci realizăm că nu avem nimic pe bune. Și ne întoarcem la toate greșelile - resetăm în cap toate activitățile, toate amânările, totul.

Doi frați certați, un divorț și un partaj destul de grele de suportat. Singurul echilibru al întregii povești rămâne "mamaia". Probabil pentru că acela e cu adevărat momentul în care se naște înțelepciunea. Știu că una dintre realizările spectacolului Minunea Minunilor e că te face imediat să le dai un telefon bunicilor să vezi cum sunt. Avem nevoie de cât mai multe astfel de lucruri în viețile noastre. Care să ne amintească mereu că suntem nimic mai mult decât niște clepsidre umblătoare și nu ne putem încetini cu nimic timpul.

Ceea ce putem face e să trăim în așa fel încât să regretăm cât mai puțin alegerile noastre. Să fim conștienți că valoarea adevărată se află doar în cei pe care îi mai avem alături.

Și impulsul ăsta de a suna la bunici pe care ți-l dă spectacolul - poate chiar impulsiv - naște tot introspecția aia ireversibilă și inevitabilă de care ziceam mai sus. Minunea Minunilor îți dă ocazia să realizezi unele lucruri până nu e prea târziu, te trage de mânecă într-un fel. E un sfat, o lecție. Aceeași - independent de cine e spectator. Spectacolul te zguduie așa cum te zguduie iminența morții celor dragi. Ai ochii închiși, căștile în urechi. Auzi. Asculți. Ții minte marea. Atât - marea. De atunci încolo e povestea ta și numai a ta. Fețele sunt știute doar de tine. Nu mai contează vocile, numele. E pur și simplu realitatea ta.

De aia te pune pe gânduri, de aia dai vina pe tine, de aia pui mâna pe telefon imediat cum e din nou liniște. Pentru că realizezi că nu trebuie să crești cu fața spre uitare. Ceea ce nu realizezi - de cele mai multe ori - e că mai sunt momente în care te iei cu ale tale și uiți. Despre asta ar trebui să fie totul - echilibru. Să poți să uiți și să te poți ierta - tu pe tine - pentru cât te-ai lăsat să uiți.

Pot să spun că au fost alese foarte bine vocile. Și - cu atât mai mult - cuvintele. De fapt nu, cuvintele nu au fost alese deloc. Sunt cuvintele noastre, ale fiecăruia. Sunt adevărul pe care nimeni nu are curaj să și-l spună. De data asta îl spune Minunea Minunilor. Și îl recunoaște fiecare.

"Tu n-ai voie să plângi. Dă-te pe mute dacă vrei să plângi."