decembrie 2020
Minunea Minunilor
Am văzut astăzi spectacolul Minunea Minunilor, marca Teatru Improbabil, pe un text de Alexandru Ivănoiu şi în regia Andreei Lucaci. L-am auzit, cel puţin. De văzut, am văzut alt spectacol, unul de care numai eu ştiu, în care trăiesc eu. Am văzut prezentul meu. Prezentul în care mi se pare că fac mereu cele mai bune alegeri. La pachet cu alegerile astea, privite tranşant, din exterior acum. Suficient cât să îmi dau seama că nu fac niciodată cele mai bune alegeri.

În capul meu s-a derulat tot timpul dihotomia asta între a face ce trebuie şi a simţi cu adevărat să faci ce trebuie. Între a spune ce trebuie, când trebuie şi a crede în ceea ce spui. De cele mai multe ori, lucrurile despre care suntem convinşi că "nu ni se pot întâmpla nouă" - atunci când se întâmplă - ne trimit înapoi la toate alegerile noastre. Un preţ enorm pentru a le putea schimba pe cele viitoare.

Ce vreau să spun că - de cele mai multe ori - "spectacolul" ăsta se întâmplă pe bune. Nu mai apuci să îl asculţi, nu te găseşti în exterior, protejat de gândurile tale, de multe ori golul ăla se instalează dintr-o dată. Golul pe care îl lasă o persoană care a avut răbdarea pe care tu nu ai avut-o niciodată.

Şi - atunci când se întâmplă - crezi cu tărie că e nedrept. Nu. Tu eşti cel nedrept în realitate. Cu tine. Cu toată lumea din jurul tău. Dar mai ales cu tine. E introspecţia aia involuntară şi ireversibilă, în urma căreia realizezi ce înseamnă timpul, ce contează, cum ai pierdut timpul cu lucruri care nu contează, cum cineva a fost lângă tine mereu când restul lumii a fost lângă tine pe rând. Realizezi cum ai prioritizat viaţa ta până în punctul ăla. Cum ai mers până în pânzele albe pentru oameni pe care îţi doreai nespus să îi aduci lângă tine, gândindu-te că pe cei pe care îi ai deja acolo oricum îi vei avea şi mai departe. Te gândeşti la toate lucrurile despre care ştii că "trebuie spuse" şi atât. Despre care toată lumea ştie că le arunci pur şi simplu. Te gândeşti că alte alegeri, în altă ordine poate, ţi-ar fi câştigat mai mult timp sau mai multe amintiri lângă persoana asta. Pe care n-o mai ai şi cu care n-o să te mai întâlneşti câtă vreme încă eşti cine eşti.

Vocile spectacolului au fost Ştefan Iancu, Coca Bloos şi Bogdan Tulbure. Povestea din spate e o deconstrucţie stenogramică a unei drame de familie. E un spectacol care te ajută să realizezi că - din exterior - lucrurile au fost previzibile dintotdeauna. Că egoismul fiecăruia oricum produce nişte reacţii în lanţ. Avem impresia că avem totul şi că ni se cuvine totul. Dacă avem bani, avem totul. Dacă ne e nouă bine, avem totul. Când nu mai avem totul - abia atunci realizăm că nu avem nimic pe bune. Şi ne întoarcem la toate greşelile - resetăm în cap toate activităţile, toate amânările, totul.

Doi fraţi certaţi, un divorţ şi un partaj destul de grele de suportat. Singurul echilibru al întregii poveşti rămâne "mamaia". Probabil pentru că acela e cu adevărat momentul în care se naşte înţelepciunea. Ştiu că una dintre realizările spectacolului Minunea Minunilor e că te face imediat să le dai un telefon bunicilor să vezi cum sunt. Avem nevoie de cât mai multe astfel de lucruri în vieţile noastre. Care să ne amintească mereu că suntem nimic mai mult decât nişte clepsidre umblătoare şi nu ne putem încetini cu nimic timpul.

Ceea ce putem face e să trăim în aşa fel încât să regretăm cât mai puţin alegerile noastre. Să fim conştienţi că valoarea adevărată se află doar în cei pe care îi mai avem alături.

Şi impulsul ăsta de a suna la bunici pe care ţi-l dă spectacolul - poate chiar impulsiv - naşte tot introspecţia aia ireversibilă şi inevitabilă de care ziceam mai sus. Minunea Minunilor îţi dă ocazia să realizezi unele lucruri până nu e prea târziu, te trage de mânecă într-un fel. E un sfat, o lecţie. Aceeaşi - independent de cine e spectator. Spectacolul te zguduie aşa cum te zguduie iminenţa morţii celor dragi. Ai ochii închişi, căştile în urechi. Auzi. Asculţi. Ţii minte marea. Atât - marea. De atunci încolo e povestea ta şi numai a ta. Feţele sunt ştiute doar de tine. Nu mai contează vocile, numele. E pur şi simplu realitatea ta.

De aia te pune pe gânduri, de aia dai vina pe tine, de aia pui mâna pe telefon imediat cum e din nou linişte. Pentru că realizezi că nu trebuie să creşti cu faţa spre uitare. Ceea ce nu realizezi - de cele mai multe ori - e că mai sunt momente în care te iei cu ale tale şi uiţi. Despre asta ar trebui să fie totul - echilibru. Să poţi să uiţi şi să te poţi ierta - tu pe tine - pentru cât te-ai lăsat să uiţi.

Pot să spun că au fost alese foarte bine vocile. Şi - cu atât mai mult - cuvintele. De fapt nu, cuvintele nu au fost alese deloc. Sunt cuvintele noastre, ale fiecăruia. Sunt adevărul pe care nimeni nu are curaj să şi-l spună. De data asta îl spune Minunea Minunilor. Şi îl recunoaşte fiecare.

"Tu n-ai voie să plângi. Dă-te pe mute dacă vrei să plângi."
De: Alexandru Ivănoiu Regia: Andreea Lucaci Cu: Coca Bloos, Ştefan Iancu, Bogdan Tulbure

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus