+ infinit - Dialog incomplet despre limite

Limita răbdării.

Nimic nu mă stresează mai tare decât sentimentul incompletitudinii, și asta nu în înțelesul teoremelor lui Gödel, ci pur și simplu ascultând o anarhie semiotică al cărei titlu mă și anunță la ce mă înham.

Am vorbit atât de mult despre forme noi încât m-aș pur și simplu limita să numesc produsul curent al Teatrului Improbabil doar "experimental". E tocmai demența aia tehnică, cea care încalcă fix ceea ce își propune să prezinte, și o face fățiș și tautologic, de-ți vine să aplauzi ideea și execuția, dar să te și iei de cap în căutarea pieselor lipsă, luate și ascunse intenționat în același palme care îți modelează plastilina percepției în formă peniană, de să-ți facă după sinapsele ca la păcănele.

Băi, oamenii sunt cinstiți ai improbabilului, incompletul e incomplet, nu se joacă, ci e, pe bune, aduce cu sine experiența incompletului, frustrarea incompletului. Nu e de șagă cu lucrurile astea, ce se anunță, aia se dă, dar nu te pregătește nimeni, parcă, să fii zguduit în halul ăsta de o diversitate tematică necesară (?!) neterminată. Dar ăsta e conceptul, asta e intenția, iar faptul că mă simt așa după spectacol e, cel mai probabil, rezultatul urmărit. Confuzia incompletitudinii, tati.

Firul Ariadnei are un labirint mai mic în sine, e ghem, nu te ajută să ieși, nu controlează haosul generat, dar asta nu e neapărat un experiment ratat, e doar un, fie vorba între noi, Dialog incomplet despre limite.

Limita la infinit a funcției fatice de X.

Limita de viteză din localitate.

Limita mea la alcool.

Limita când X tinde la 0 sau infinit din tot felul de șiruri, din tot felul de sume.

Limita puterilor.

Limita de greutate.

Limita superioară a unui clasament.

Limita de vârstă.

Viteza mea la alcool.

Vârsta din localitate din tot felul de sume.

Greutatea puterilor când X tinde la 0.

Intoleranțe la lactoză.

Orgii.

Confidențialitate.

Minciună.

Mai mereu câte un interviu.

Câteodată o cronică bună.

O să atârn și un red flag de locul din balcon de care își atârnă oamenii tricolorul.

Rasism.

Xenofobie.

Limita bunului simț.

Parametrii analizelor normale.

Dragostea.

Rewind.

Ca aperçu tehnic, pentru mine e clară treaba. Strict la nivelul formei, alegerea structurii de fast forward și crop e de o simplitate genială, hipsterească, iar salturile textuale sunt lucrate, cu siguranță nu sunt anapoda, se simte nivelul structural extrem de ridicat al producției, dar asta aduce după sine riscul unui spectacol de ambalaj, în care mijlocul devine mai clar decât mesajul. În care mesajul există de parcă ar fi un SMS trimis literă cu literă de pe telefoane diferite și citit într-o ordine falsă, alteratoare de sens. E un bahaos, un haloimăs (și alte cuvinte pompoase ce denotă șocarea), un spațiu proiectat incoerent, pasat între vocile unei (deco)rațiuni, un talmeș-balmeș (na, că am mai găsit), după care creierul tău are sarcina suplimentară să respirăm puțin și să facem un puzzle uriaș cu piese furate, cu piese pierdute, cu mai multe piese și mai puține în același timp.

Există un efort cosmic subapreciat al decodării, al înțelegerii, dacă strănuți și ți se înfundă urechile două secunde, poate apărea un frate de care nu știai. Glumesc, evident, dar e de notat faptul că această jumătate de oră de spectacol e solicitantă până la Dumnezeu, te ține acolo, pe bâjbâite, te amețește, dar te și cucerește, tot așa cum te și obosește până când nu se oprește.

OK. Breathe in și hai să facem puzzle-ul ăsta confuz acum.

Avem o structură de interviu, care excede limitele unui simplu interviu, pentru că devine ecosistemul unui flirt dintre cele practicate de Bachus, unde limita nu e trei sticle, ci se trasează în apropiere exersată.

Pretextul e un studiu antropologic realizat pentru o lucrare academică, lucrare care fix asta își propune, să analizeze problema limitelor în prieteniile longevive. O premisă pe care, dacă e să ne uităm și la ceilalți Ceilalți viruși, Bad Lovers o așază puțin mai confortabil în cap, chit că o face pe două relații, nu pe una singură principală, cum se întâmplă aici. Urmează să fie culese mijlocurile a tot felul de povești fără mijloc, miezul limitelor care, calculate, ar ieși infinitul.

Orice are o limită. Spectacolul de față are o limită temporală și nicio alta. Dumnezeule mare. Încă-s destul de buimăcit cât să nu știu dacă mi-a plăcut sau dacă îl trec pe lista celor mai labirintice căi de a nu ajunge la înțelegere.

Limita decenței.

Textual îmi place mult, dar sunt și un fan declarat al efectului. Să poți enerva chiar cu scopul de a enerva e greu de făcut. Trebuie să existe un calcul și un control în spate, o delicatețe. Un fast forward urmat de cut care cucerește incontestabil, pentru că readuce sentimentul radioului vechi cu corbiță, pe care te pui cu burta cu orele să potrivești frecvențele să auzi ceva inteligibil. De câteva ori, mărturisesc, fișierul audio mi-a dat crash fix în momente esențiale, și abia după ce am ascultat minute bune de țiuială și fâșâială am realizat că nu așa trebuie să fie.

Nu pot completa nimic din ce am auzit. Nu mă pot completa nici măcar pe mine. O să îmi vină în minte progresiv frânturi din subiectele dialogului incomplet. Pentru orice există o limită, dar orice limită poate fi încălcată. Nu mai există precepte morale sau prejudecată odată ce ești prins în fast forwardul sincerității. Știu că ideea textului e să ciupească paroxistic o coardă sensibilă a unei generații. Unde se oprește libertatea mea și unde începe a celuilalt. Cum definești violul. Cu toții ne ferim de noțiuni, dar știm cu adevărat ce înseamnă? Cu toții avem ciudățeniile noastre controversate. Și din fereala asta de tot felul de abstracțiuni, ne punem limite la fel de abstracte. Legi făcute de și pentru noi, făcute să fie încălcate. Safe worduri. Sentimentul că poți face orice fără să existe consecințe. Asumare deplină a fiecărui căcat, până când devine acceptat, ușor ușor. Bârfa unora despre ceilalți, bârfa celorlalți despre unul. Toxicitatea.

Spectacolul audiat acum e cam ce ar fi outro-ul care trece prin toate piesele albumelor mari, dar transfigurat în spectacole și stagiuni. O parașută în flăcări la nivel tehnic, cumva apropiat de conceptul Bad Lovers, dar cu o mai mare dezvoltare incompletă și un soi de codare tip cuvinte încrucișate. Dialog incomplet despre limite e ca și cum ai spune lucrurilor pe nume, dar lucrurile ar avea fiecare câte șapte prenume și trei nume de familie reunite în combinări de n luate câte k, după o serie de divorțuri și mutări în alte orașe. Am pus multă pauză, am dat rewind, aveam sentimentul constant că mi-a scăpat ceva, poate totul.

Și când te gândești că tot acest aer nou la nivel tehnic nu e decât o aplicație-colaj sonor de crop textual, de continuitate în discontinuitate. Nu e vreo mare inginerie, dar iată, când e valorificată, naște ceva care merită aplaudat. Bine, ar merita și înțeles, și o să-l mai ascult, să-mi sedimentez mai bine situațiile textuale.

M-a lovit din toate părțile valul ăsta de teme puternice, cu încărcătură nebună, parcă frunzărite așa, parcă înadins necristalizate cu prețul neliniștii neîntregului.

Și totuși avem un spectacol complet, un soi de experiment (și) tehnic, de data asta de stare. Poate execuția unui spectacol să mă facă să mai vreau? Sigur că da. Poate să mă întărâte într-atât încât să vreau să țin în minte cât mai mult ceva din spectacolul cu pricina? Categoric. Cam pe principiul ăsta funcționează și teasingul.

Aș spune despre Dialog incomplet despre limite, de Mădălina Stoica, asistent de regie Alex Mircioi, sound design și muzică Robert Găgeată și Tijana Marjanovic, cu Ștefana Micu și Carol Ionescu, alături de Vlad Ionuț Popescu, Ramona Niculae și Teo Dincă, ei bine, aș spune că e - pentru mine - pur și simplu definiția de teatru sonor (sau de teatru per se, de ce nu) a fenomenului de Zapping. Exact plasat în cultul informației cu stocare în inconștient după un contact primordial intens, colorat, și totuși minimal. Genul de spectacol care ți se decodifică în timp, atunci când ai nevoie de asta. Și poate că ăsta e și un lucru minunat, nu? Cât de tare ar fi să funcționeze ca senzor de limite, pe baza lui, creierul să recunoască situații. Să înțeleagă nu numai concepte fade. Să știe și ce se află dincolo de un red flag, ca sens, ca acțiune posibilă și dorită, cauterizantă. E un spectacol, repet, doar cu o limită temporală și fără vreo alta.

Bahaos. Talmeș-Balmeș. O demență frumoasă. Un haos controlat. Neplăcutul ăla suav, ca un sărat ușor care bucură. Te și enervează, oho. E un malaxor care te amorțește. Respiră, ai șase ani din nou, ești singur pe autobuzul spre casă, asculți muzică încet, dar auzi și optzeci și șapte de conversații paralele. Și le stochezi pe toate. Dacă ar fi să disec interiorul spectacolului de față ca pe o shaorma, sigur ar fi una cu roșii varză castraveți murați ceapă toate sosurile bacon orez cartof gratinat umami midii stridii biscuiți vrac & aur, toate aici, acum, pe loc, dar care tot mai târziu se vor sedimenta. Și culmea e că nu sunt sătul, sunt intrigat, mai vreau?! Mă enervează, dar îmi place. Sunt confuz. Fast forward prin viață cu trenulețul de copii la care am depășit de mult limita de kilograme, dar și el se întrece pe sine, parcă, fără limite. Facem un sinus în buclă, limita noastră (calculată, nu joacă) e infinitul.

+ Infinit.

Citiți textul acestui spectacol aici.