Struțificarea poetului - Vânătoarea de struți

Vânătoarea de struți, dramaturgia Alexandru Gorghe, regia Andreea Lucaci, sound design Robert Găgeată este a patra premieră a stagiunii Ceilalți viruși, marca Teatru Improbabil, având ca temă abuzul în relația profesor-elev (premieră: 2 septembrie 2022, ora 20). Un nou spectacol despre noi, despre sine, cu un mesaj pe cât de clar și de obiectiv, pe atât de complicat de transmis. E foarte importantă cheia aleasă, fără a trece în sfera unei lamentări continue, fără a cădea în deranjant sau în derizoriu, e o muncă de-a dreptul măiastră pentru a atinge echilibru textual în care disconfortul creat să poată fi considerat calculat, ba mai mult, necesar, ba și mai mult, cu potențial de experiență inițiatică, fără a deveni o prelegere searbădă.

Textul din spatele spectacolului Vânătoarea de struți reușește să găsească, să atingă un echilibru frumos, depersonalizat, dar personal, general, dar specific, alegoric, dar totuși concret. Disconfortul produs de spectacol e cel dorit, e motorul care apropie spectatorii de situație, iar situația e una demnă de toată atenția. Sub semnul stagiunii ceilalți viruși s-au născut, bunăoară, spectacole care au relevanță tematică și conceptuală generală, Frica în sân ne poartă prin confruntarea femeilor cu iminența mastectomiilor pe fondul cancerului, Alexandra, iz everything alright? ne poartă prin universul distorsionat al inversării raportului dintre părinte și copil pe fondul bolii Alzheimer, Vânătoarea de struți reia alegoria precedentă ca tehnică pentru a oglindi abuzul într-un fel detașat, obiectiv, nepărtinitor. Niciun spectacol nu are intervenții de tipul considerațiilor subiective, de tipul judecăților de valoare, e mereu la latitudinea spectatorului raportarea, există un ghid de raportare subînțeles, dar nicicum impus, ci doar sugerat, foarte subtil, foarte fin. Nu există un villain complet, există părți cu care poți empatiza de la fiecare. Bad Lovers, de sine stătător, e un spectacol care s-ar prezenta la fel, dar e puțin îndepărtat de stagiune, de tema ei, acum, într-o privire comparativă. Sigur, vorbește tot despre o formă de abuz, funcționează, pentru mine spectator a fost foarte bine înțeles, dar comparativ (pentru că acum pot grupa spectacolele produse), cele 3 (incluzând Vânătoarea de struți) de care am pomenit înainte de Bad Lovers, au o structură cumva mult mai apropiată de spectator, mult mai personală, fie și prin alegerea ilustrării unei singure relații în cadrul lor. Cu particularitățile ei, cu versiuni opuse juxtapuse și uneori rezolvate, alteori tensionate, dar oricum, o structură care permite o concentrare mult mai mare pe personaj în situație. E interesant și crossoverul a două relații de cuplu între 4 prieteni, dar acum observ o distanțare față de restul stagiunii, pe care doar așa mi-o explic. Evident că am rezonat cu toate, evident că mi-au plăcut produsele luate individual, fiecare, dar în momentul în care le pun sub semnul stagiunii, tind cumva să las afară Bad Lovers, care continuă să mi se pară un spectacol complet, dacă mă opresc din paralela pe care o făceam, dar asta poate se întâmplă și fiindcă există, acum, două spectacole pe tema abuzului, iar cel auzit acum e ceva mai circumstanțiat, după cum urmează să zic:

În spectacolul de acum avem o premisă bună. O relație. Două personaje. Două versiuni asupra aceleiași relații. Fuziune poetică. Apartenență la ceilalți viruși. Noul virus: abuzul. Concret, relația abuzivă între profesor și elev. Între profesoară și elevul preferat. Kitsch poetic foarte bine primit. Treaba cu poezia în teatru, integrată așa, declamativ-alegoric, e că ea funcționează și atunci când e bună, dar și dacă bună nu e. Când e bună, potențează o dimensiune textuală a sensibilității, ajută personajul, e și un break nu necesar dar bine primit în atmosferă. Când nu e bună, asumarea contează, contribuie la comic și / sau, la fel, ajută foarte tare personajul căruia i se atribuie. Înțelegem ce se întâmplă cu el, care e rațiunea din spate, ce sens are să îl portretizeze o lirică anapoda. În cazul de față, poezia devine unealtă a disimulării în spectacol. Pe lângă că mă apropie foarte tare de temă, de personaj, fiindcă toată viața mea scrisul a fost arma cu care am obținut ceea ce mi-am dorit, fiind și bun și prost, în ambele extreme, ambele la fel de folositoare și de importante în perioada de tranziție în care mă găsesc și acum. Așadar, efectul dramatic al inserțiilor lirice e funcțional în orice scenariu, iar ce ziceam eu de unealtă a disimulării... Există pe parcursul spectacolului două ruperi mari în care nu știm dacă suntem în poezie sau în realitate, iar inserția criticii nonșalante de poezie și detașarea de ritmul de dinainte, ca literalmente într-o discuție despre strict calitatea artei, ei bine, ăsta e un artificiu pe cinste. Disimulare. Ca atunci când folosești o terță persoană pentru a transmite ceva peste masă unei persoane deja prezente. Aici, intermediarul fals e chiar propria cenzură. Există o protecție sacră pe care o oferă pretextul, urmată de un ping pong între real și contingent, între două versiuni distincte de real și omoloagele lor, cum ziceam, din nereal. Abuzul devine suma metaforică a momentelor, media aritmetică a două viziuni, e anulat, minimizat, exagerat, răstălmăcit delicat în cuvinte așa cum poezia însăși se naște din twist.

Nu există nume. Schema cu nu există nume e un ideal al generalizării care funcționează bine. Așadar, mâna sus, eu m-am identificat cu elevul, mă rog, fostul elev. Profesoara era undeva la granița unei instanțe onirice, a unei proiecții neîntâmplate încă și existența palpabilă, dar textul o sinestezia atât de bine încât noi fie am pășit în capul fostului elev, fie chiar în real, lucrurile fiind extraordinar de similare. Despre ce e vorba, poate vă ziceți acum către sine, ce tot zice ăsta abstract pe aici?

Fostul elev (vocea lui Bogdan Iancu) al fostei sale profesoare de literatură (vocea Mihaelei Sîrbu), pentru că există o co-dependență, de aia am și ales să mă exprim așa, profită de apropierea pe care o are față de instanța feminină care l-a învățat tainele literaturii & l-a făcut să o iubească în cele din urmă, pentru a stabili un tête-à-tête cu ea (fie imaginar, fie imaginar nu), în care să îi ceară părerea sinceră despre creațiile sale. Profa se simte vădit inconfortabil la auzul pseudo-vulgarităților pe care elevul le coboară în zona realului, fiind convins că lucrurile chiar așa au fost. De la poezia abstractă, se ramifică o întreagă rețea subterană transfigurată artistic în diegeza unui abuz. Dar încă nu știm dacă suntem în mintea elevului sau în afara ei. Culmea e că textul nu își pierde nicio secundă coerența, iar poeziile generează imagini puternice și de impact, fiind și scrise într-un registru care îmbină naturalețea cu pseudo-arhaicul, demitizând frustrarea și topind-o în dragostea pentru cuvânt. În ce mă privește, chiar cred că strofele scrise sunt bune, au simplitatea și adevărul pe care îl spune și spectacolul, au candoarea și rafinamentul confuz al tânărului îndrăgostit stockholmian de propria muză, de propriul templu al creației, de revelația lui personificată, profa de limba română, prezentată controversat, dar într-o cheie care nu îți seacă toată empatia față de ea, ci mai mult una dubitativă, care te pune în gardă, care îți dă de procesat și binele, și răul făcut. Textul îți lasă cheia propriului adevăr, te lasă să fii profa, dacă vrei, sau elevul, dacă vrei, sau niciunul, dacă vrei. Textul nu te conduce spre a judeca, e candid și recunoscător, nu mușcă mâna care hrănește, sărută mâna care lovește. Tranziția către problemele serioase e ca un fade între două măsuri, în același ritm, în același catren, iar asta nu le minimizează deloc, ci dimpotrivă. E firesc să te îndrăgostești de omul care îți poate lumina cu știință și poezie, răbdare și preocupare, zilele în care nu te poți nici ridica din pat. Există tot felul de crushuri pe profe care predau materii de interes, franceza e limba dragostei, nu, pățești, se întâmplă, dar e totul pornit din admirația profundă către cel care poate să te învețe ceva, e confuz și absolut stângaci totul. Apoi, poezia, introspecția, lucrurile astea îți transfigurează interesul în dragoste, sentiment confuz, parșiv și murdar, neîmpărtășit sau curat, neîmpărtășit, pentru că altfel arta nu ar exista. Un sentiment confuz, la o vârstă de formare și de alterarea formării, un sentiment atribuit pentru ceva ce începuse Baudelaire să facă, florile răului personal în ceva ce simți că e și de fapt e nu.

E foarte greu să întâlnești profesori dedicați, care să rupă cu tine bariera formalismului pentru a te ajuta să ai încredere în tine. Sunt puțini profesori care cred în tine, și mai puțini cei care o arată, tot mai puțini cei care te și ajută. Dar calea către abuz e una foarte lesne de urmat, și din nefericire, există și cazuri în care echilibrul nu se păstrează, în care există semnale subtile și care lucrează inconștient în a naște insecuritățile viitorului. Nu, să știți că orice ați spune, să fii elevul preferat al cuiva NU se confundă, nu se poate confunda, cu o dimensiune carnală, precum cea pe care textul o prezintă. Dar și dacă se întâmplă, semnalele de alarmă trebuie trase până nu e prea târziu, iar disimularea nu trebuie să descurajeze. A identifica la timp formele de manipulare între cineva cu poziția de autoritate și un elev / student e adeseori foarte greu de făcut, pentru că intervin semnalele mixte, și bune și bune nu, câteodată apreciere nețărmurită pentru iluminare, câteodată atenție și recompensă, reușită, sau poate doar un sentiment de faux-datorie față de omul din fața ta, încrederea că a te dezbrăca în fața lui e în numele artei, nu e deloc greșit și se poate explica. Dar aici nu e vorba despre explicat, ci e vorba despre simțit. A răpi inocența și a o modela greșit cât încă mai e moale plastilina inocenței duce la tot felul de ramificări nedorite, iar respectul purtat se îmbină cu ura, cu scârba și cu frustrarea și consumă foarte mult sufletește vorbind. De asta, abuzurile întâmplate trebuie vorbite public, sau măcar trebuie să nu fie ascunse de cei apropiați, trebuie reținut că îți poți pune încrederea deplină în persoana greșită. Totodată, Vânătoarea de struți (alegorie pentru îndrăgosteală, o să audiați voi sensul), vine cu o perspectivă inversată, depolarizată patriarhal vorbind, ne arată că pot exista - poate nu la fel de comune, dar identice ca raportare - abuzuri între autoritatea feminină și "subautoritatea" masculină. Uite încă o meteahnă care ar trebui regândită, faptul că și reciproca e valabilă, întotdeauna. La fel de valabilă.

Trebuie să punctez neapărat: Bogdan (Iancu), știu că poți să pronunți "R" bine acum! Dar mă bucur atât de tare că alegi să nu o faci! Și nu fiindcă ar însemna cumva revenirea în liceu, nici măcar alegoric vorbind. Cred că oamenii, actorii implicați în genul acesta de spectacole Improbabile au oricum o înțelegere autentică și sănătoasă asupra problemelor expuse. Iar Papi (Mihaela Sîrbu), ei bine, mie îmi e antipatică în rolul ăsta (ceea ce e și de dorit), dat fiind că e asamblată majoritar din proiecția pe care o aduce vocea lui Bogdan, iar reacțiile o mențin controversată. Dar face o treabă excelentă, sincer. Îmi place că mă irită reacțiile, că mă enervează, îmi place că nu simt ca fiind suficientă interacțiunea dintre ei doi, că am nevoie și de un apendice cu versiunea ei, poate nu într-atât de pasivă. Totul funcționează, așadar, Bogdan și Papi fac o treabă excelentă împreună. În fond, la bază, ei chiar sunt într-un raport de fost student-fost profesor, dar într-unul sănătos de fapt, iar acum sunt chiar colegi. E minunat. Așadar, deja apropiați de context și de temă (de partea de relație elev-profesor), cu viziuni oricum similare despre disfuncționalități în viața de zi cu zi, dar într-o metrică asonantă ca atitudini în rolurile efective. Cu atât mai mult apreciez ce a reușit să scoată Mihaela Sîrbu din personajul acesta nenominalizat. L-a păstrat generic, atotidentificabil, cumva, recognoscibil și curat, dar l-a însuflețit întocmai contrar propriilor valori pentru a funcționa. Și a funcționat.

E incredibil că Vânătoarea de struți nu e o simplă satiră emergentă, nu e o confesiune directă, nu are valențele de temă de terapie, are o structură clară, unică și foarte deșteaptă, un spectacol în care și situația construiește, dar mai ales scriitura zugrăvește. E un spectacol în care chiar se simte cu adevărat și o valoare literară suprapusă situației, dar poate sunt și eu subiectiv aici, că e poezie, și deja mi se pare foarte greu să duci la capăt o inițiativă cu inflexiuni poetice, căreia să îi poți păstra coerența și raționalul, oricâte metafore s-ar perinda pe la urechile noastre de spectatori de spectacol audio.

Îmi place și simplitatea regiei de sunet, care suprapune, în mare parte, o coloană sonoră generică peste momentele poetice pure, uite un alt artificiu care funcționează. Aici sunetul nu mai construiește momentul, așa cum se întâmpla până acum, ci susține momentul. Nu știu dacă putem vorbi de o necesitate, dar vorbim cu siguranță și de un avantaj, ba chiar de o demitizare a unui clișeu prin clișeul per se.

Vă mulțumesc sinceî (inițial greșisem de la tastele micuțe ale telefonului, dar o să las așa, să fie citit în cheia unui sincer rârâit, că tot ziceam de Bogdan mai devreme) pentru ce am auzit în Vânătoarea de struți. Poezia se naște, totuși, doar natural, din viața aia dură și deseori neînțeleasă, din frământări, din întrebări, din nesiguranțe și dezamăgire. Poezia bună crește în chip de margaretă (floarea căreia Dumnezeu i-a dat o singură petală urâtă, după care i-a mai clonat încă 600) din întrepătrunderile macadamului, nu pe câmpuri însorite, fericite, împlinite. Cel mai frumos e să încerci să aduci frumos acolo unde frumos nu e, sau să încerci să vezi tu frumos acolo unde ar putea să fie, în orice, la o adică. Asta face poezia. Alină. Ascunde la vedere. Dă curaj, dă aripi. Spune adevărul. Și despre dragoste. Și despre suferință. Despre toate, dacă vrei. Și despre nimic, dacă vrei. Dar tot ce stochează vreodată retina ta și ți se pare de trecut cu vederea, o să nască poezie într-un gând sau într-un vis, mai târziu. Poezia ajută ca cei vinovați să fie pe jumătate iertați, ajută ca aceia ce sunt răi să nu mai fie răi într-o măsură, ajută să spui ceea ce nu ai spune dacă nu ți-ar pune ea însăși versurile în gură.

Abuz. Relația profesor - elev. Perspectivă matriarhal-abuzivă, dar totuși o cheie care conservă cel mai mult din empatia existentă. Închid ochii, mă întind pe pat. Trec prin câteva tripuri vizuale ale versurilor ce mă poartă cu ritm, control și delicatețe. Climaxurile poetice vin și ele, dar uniformizate în text, fără să-l facă liniar. Vocile se joacă foarte smart cu unde sunt, cine sunt, dacă sunt. Unde sunt, cine sunt, dacă sunt. Și pentru mine trinomul ăsta e cheia spectacolului. Stau întins pe pat și aud vorbindu-mi-se și despre mine. Nu există o distanță a mea de produsul Vânătorii de struți, mă ține acolo, dar - foarte important - nu în cheia în care terapia ar face-o. E un soi de indirect CBT, care mă lasă să mă întreb singur și să îmi răspund singur. Liber să fiu unde sunt, cine sunt, dacă sunt.

Citiți textul acestui spectacol aici.