Dialogul colectiv al stărilor și alegerea umană - Depresia, prietena mea

Al șaselea, dar nu ultimul, spectacol din stagiunea Ceilalți viruși marca Teatrul Improbabil este Depresia, prietena mea, text de Sabina Balan, regia Mara Oprea, sound design Adrian Piciorea, cu Istvan Teglas, Rodica Lazăr, Iosif Paștina, Oana Predescu, Dan Pughineanu, Ioana Niculae și Cezara Petredeanu.

Un tânăr artist face o vizită în interiorul creierului, fiind preocupat să scoată un spectacol de teatru sonor despre depresie, așa încât e pornit să ia niște interviuri. Auch. Destul de aproape de mine, dar eu nu intru niciodată în interiorul creierului, sau mai bine zis, nu ies niciodată de acolo, plus că nu am făcut niciun spectacol de teatru sonor. Dar oricum, destul de aproape. Întrebăm mereu oameni să aflăm și ceva despre ei, dar și ceva despre noi, până la urmă. Dar e cam ciudat și creierul ăsta în care a ajuns tânărul nostru artist.

Avem în urechi și de data aceasta o nouă satiră emergentă cu tentă organizațional-politică, creierul devine o structură statală eufemistică, ce are în componența ei tot felul de inspectorate și ministere cărora li se atribuie emoțiile. Dar artistul nostru pare adânc preocupat de una singură, complexă, depresia. Își dorește ca ea să fie în centrul atenției în produsul lui. Heh, ironic, nu?

Oamenii confundă domeniile de activitate ale ministerelor. La primul semn de tristețe, una-două, depresie. Cu toate astea, inspectoratul depresiei are foarte multe cereri, iar despre cei de la departamentul fericirii se spune că stau și o freacă. Se mai întâmplă și câteva suprapuneri între departamente, iar tânărul artist trece practic așa prin toate stările, cu depresia înainte. Frumoasă alegorie.

Ulterior ajungem să îi cunoaștem în acest periplu pe cei mai importanți hormoni, în strânsă legătură cu stările. Agentul Dopamină, ocupându-se de sentimentele de motivație și recompensă din creier. Agentul Oxitocină, responsabil cu sentimentul de atașament. Agentul Serotonină, în fine, hormonul fericirii.

Tânărul artist le povestește apoi despre proiectul lui ambițios, dorit a fi numit Depresia, prietena mea, cel care ajunge și la noi, spectatorii, într-o frescă de asta de making of tautologic. Proaspătul absolvent de arte vorbește apoi despre greutățile cu care s-a confruntat în facultate. Pandemie. Ce sens are viața. Ce sens are arta. Cine mai are nevoie de artă. Apoi e demitizat ușor-ușor constructul depresiei, se ajunge la ideea clișeu a alintului, a faptului că nimeni din proximitate nu te crede, mai ales după o autodiagnosticare cu depresie. Documentarea despre fenomen, mersul la psiholog.

Deși exiști dintotdeauna, nimeni nu știe cu adevărat nimic despre tine. Cazuri ușoare, sau mai puțin ușoare. Spectaculoase sau nespectaculoase.

Apoi ni se prezintă alegoria fluxului gândurilor - un browser și funcționalitatea lui. Cele mai comune gânduri. Nu sunt bun de nimic. Nimănui nu îi pasă de mine.

Oamenii au nevoie să fie triști, dar nu își mai permit, vor să fie fericiți mereu. Ești blocat în mintea ta și mintea se învârte în cerc, ca un fel de spam.

E foarte ingenioasă construcția spectacolului ca regie, iar alegoria textului e minunată și merge mână-n mână cu sound designul, e conceput un micro-univers introspectiv dar totuși detașat, ca atunci când te vezi la persoana a treia în vise, trăind parcursul zilelor obișnuite. Iar trecerea prin toate departamentele funcționale ale sistemului guvernamental al creierului se face tot cu ajutorul unui terț, artistul care suntem, fiecare dintre noi. Depresia există sădită în mintea tuturor, iar titlul sugerează o îmblânzire de simptome.

Depresia are și o galerie de poze cu ea și oameni celebri cu care a lucrat, de-alde Emil Cioran, Nichita Stănescu și agentul adictiv, Mădălina Manole, Florin Salam... Ok, o inserție comică care se joacă de la finuț spre grotesc cu evidența. Dacă sunt fanul glumiței cu Nichita și agentul adictiv (cel care se ocupă cu dependențele), nu același lucru îl pot spune despre următoarele coordonate prin juxtapunere, dar înțeleg totodată rațiunea inserției.

Există o buclă și diferite procedee atribuite oamenilor pentru a încerca să iasă din buclă, cu finaluri customizabile pentru fiecare fire genetică în parte. Morala alegoriei noastre este că, din sistemul creierului, unde se produce un dialog colectiv între stări, omului îi revine touch-ul final, acela de a alege pe cine ascultă. Tocmai de aceea suntem fie extrem de diferiți, fie aidoma în mecanismele noastre.

Citiți textul acestui spectacol aici.