Nu tocmai nou în cadrul proiectului Teatrul Improbabil (Ștefan e actor, alături de Coca Bloos, în primul spectacol lansat în conceptul acesta de teatru sonor, mai exact în Minunea Minunilor de Alexandru Ivănoiu), dar cu siguranță nou în departamentul dramaturgiei, în urma unui call deschis pentru noua stagiune, proaspătul dramaturg Ștefan Iancu vine la Vedea Parc cu o avanpremieră a spectacolului scris de el, Alb și Roșu, în regia lui Andrei Măjeri.
Trebuie spus de la bun început că, după principiul "objects in the mirror are closer than they appear", ce a realizat Ștefan cu spectacolul de față e cumva profetic. Vorbeam într-un interviu în cadrul TIFF 2023 acum puțin timp (unde venise cu Libertate filmul, în regia lui Tudor Giurgiu) despre direcția dramaturgică, dar cu precădere despre mentori, iar el a menționat atunci un nume - cel al lui Mimi Brănescu (actor, dramaturg) - pe care cred că a și reușit să-l facă mândru cu noul text. Nu zic că se vede influența (deși aș putea să o fac, dar nu vreau să risc să nu se înțeleagă că e în cel mai suav și apreciativ sens posibil spus), și aleg să nu fac asta pentru că vreau să tratez cât mai serios, mai matur și mai incomparabil produsul de față. Ce face Ștefan acolo (sau mai degrabă aici, în căștile mele) e dovada unui control, unui ritm perfect și unei delicateți aparte. Există un arc mare, care înglobează structural câteva sub-arcuri, care devin esențiale, capătă alte sensuri, e ca un roller-coaster constant ce se petrece, iar asta vine numai cu ajutorul binomului cu regizorul, Andrei Măjeri.
Avem un arc principal, apropierea unui meci de fotbal, Dinamo-Steaua, care facilitează întâlnirea acestui grup de prieteni dinamoviști. Primul Alb și Roșu observabil, asta așa, ca într-un joc din ăla de identificat obiectele din imagine. Bine, e cumva și tautologic ce se întâmplă, Ștefan e mare fan Arsenal, adică tot un Alb și Roșu, dar alege un context mai familiar pentru a vorbi, în realitate, despre cu totul alte teme. Meciul e un pretext, meciul nici nu apucă să se întâmple, se vorbește despre el in absentia.
Cum tot in absentia se vorbește despre prietena unuia dintre băieții din grup, unde vin primele sub-arcuri din cele despre care vorbeam, aducerea în discuție a unei boli cu transmitere sexuală, iată, așadar, un nou Alb și Roșu din marele puzzle cu imagini identificabile, apoi o deducție logică a acțiunii de a înșela și a rezultatului ei, care strică o prietenie, câteva inserții din mediul școlar, la fel, extrem de specifice și de controlate, de efect, dar și necesare, nu doar de umplutură.
Spectacolul se clădește frumos, simetric, pe ideea de mit. Totul e și nu e, mai degrabă este sugerat, iar controlul și delicatețea de care vorbeam vin tocmai din a nu închide posibilitățile spectatorului. Se spune foarte mult cu foarte puțin, ca mijloace textuale. În privința celor regizorale acum, se nasc câteva spații-sugestie, ca niște cutiuțe mentale în care alegerea atmosferei dublează sensul dialogurilor. Fie tensionează sau temperează o pistă, cum o face ploaia, pe care o translatez aidoma unor puncte de suspensie, fie sugerează sau induc ideea dublată, așa cum e cazul sirenelor sau, de ce nu, chiar a semnalizării care se aude ca ultim sunet în spectacol. În rest, există această huruială constantă, care nu face altceva decât să pună în valoare liniștea ca esență. Și asta duce mai degrabă către meta-tautologie, îmi place mult că nu ni se dau niciodată concretețuri, nu ni se spune "suntem la școală", dar auzim ecoul pașilor pe coridor, de exemplu. Îmi place că nu e hiperexplicat nimic, ba mai mult, însăși retorica e cea care naște în mintea noastră de ascultători preimaginea unor situații și imaginea altora.
Sunt alternate planuri diferite, timpuri diferite sunt inserate în poveste prin tehnica de flashback, cu incursiuni în dinamica amoroasă sau în pretextul școlar, ca în niște nisipuri mișcătoare, iar totul este de o actualitate subtilă, îl suspectez pe Ștefan că - pe lângă un fin observator al detaliilor - e și un mare overthinker. Și, așa cum tot în interviu îmi zicea că joacă mereu aceeași tipologie dat fiind că a descoperit glitch-ul etern de băiat, 17 ani, atletic, dar că asta e ok pentru că a mai trăit niște chestii și acum le face nu prin corespondență exactă cu vârsta, ci prin experiență, tot așa îl suspectez că studiază mult dinamicile mediului. Nu-i de mirare că a ales universul ăsta de liceu, care se adresează, totuși, unei mase, nu unei nișe, iar tranzițiile către și preocuparea pentru (informarea despre) bolile venerice, de exemplu, sunt niște lucruri care (din nefericire) până acum pluteau în misticism și deziderate serbede. Și simțeam nevoia reală și a unui text fresh, dar și a unuia care să nu trateze totul zeflemitor, sau care să nu suprapună nepotrivit firescul lucrurilor, mai bine spus. Iar aici îmbinarea e echilibrată, potrivită.
Să fim serioși, e o vârstă prin care am trecut cu toții, iar problemele enunțate nu-s onirice, ele există împrejurul nostru și în clipa de față, dar nu trebuie declamate alegoric sau articulate în vânt. Mi se pare că cel mai propice e fix contextul ăsta, al unui spectacol de teatru (chiar sonor), al unui produs cu o valoare culturalo-educațională. Și asta vine cu responsabilități, bineînțeles.
Nu ne aflăm în fața unui text ușor, nici măcar a unuia ușor de digerat și - în pofida cvasi-debutului dramaturgic - există o sclipire aici, care nu trebuie lăsată, ci dimpotrivă, ar mai trebui canalizată în demersuri de genul. Cine știe, Ștefan, poate chiar ai fost profetic în discuția despre Mimi. Și abia aștept să ajungă la mine și al doilea text despre care vorbeam.
Băiețeala pseudofotbalistică din text a fost orchestrată de actorii Tudor Cucu Dumitrescu, Bogdan Iancu, Ciprian Nicula, Dan Pughineanu, Adelin Tudorache și Adrian Iancu, iar universul sonor, dincolo de viziunea măjeriană care l-a legat, a fost asigurat de Adrian Piciorea. Nu pot să spun decât atât: am mușcat-o. Băieții au umplut căștile mele de dinamism într-atât încât am reușit să-mi revăd grupul de prieteni din gimnaziu-liceu în frânturi, în momente. Și, la cum mă știu, cu siguranță eu aș fi fost Pitic, tipul de-a șaptea, cel mai mic dintre toți, expus la dramele și secretele tuturor (sub semnul prieteniei, desigur), dar și cel care învață maturitatea înainte de vreme. Hai că încerc să nu vă dau chiar toate spoilerele posibile, deși, dacă am făcut-o, nu a fost decât din entuziasm pur.
Atât mai zic, dacă pe la începuturi, în prima stagiune de Teatru Improbabil, aveam oareșice dileme cu privire la unde și cum se întâmplă regia unui spectacol de teatru sonor, ascultând tot mai multe (pe toate, de fapt) am început să înțeleg asta, ba să mai și deosebesc stilurile regizorale. Iar ăsta e un exercițiu pe care vă invit să-l faceți și voi.