Păcănele, că-n ele dai, noroc să n-ai - Noroc să ai

Dacă în viețile noastre de liceeni oropsiți cu materiale reciclabile de învățat (aka eseuri de tocat pentru BAC la română) s-ar întâmpla clickul pe care l-am regăsit în spectacolul Noroc să ai, de Coco Stănilă, regia Tania Drăghici & Mara Oprea, produs de Teatrul Improbabil, totul ar căpăta foarte mult sens.

O profă de română (Ana Ioana Macaria), chiar competentă, după cum putem auzi și ne dăm seama din felul de a preda, ajunge la clasa de an terminal de liceu la predarea romanului Moara cu noroc de Ioan Slavici. Printre teoretizări déjà-vu, simetrii compoziționale, fraze incipiente încărcate simbolic, autoritatea dată de poziția de putere, coborârea din contingent în real cu dihotomia "Gând bun" versus "Noroc bun" (simbol al hazardului diavolesc care ajunge să îi sucombe pe porcari, la fel, în simbolistică), profa de română vine cu un viciu la pachet, o dependență de jocuri de noroc. Textul lui Coco are o subtilitate incredibilă, poziționează bine indicii-diagnostic, pe care le dezvoltă ulterior într-o construcție moralizatoare, cumva tot cu o structură simetrică-mimetică eseului de BAC. Poate asta-i fix chestia aia care captivează în scriitură, o alegorie cu nucleu în clasic, o adaptare la adaptare, trimiteri tip cross-over între operă și realitatea pilduitoare. Subtil, fin, foarte natural, Noroc să ai vine pentru mine ca expresie post-Borges a realismului magic.

Avem o construcție anticipativă, care-și temperează previzibilitatea din hazardul universului sonor dictat de Robert Găgeată. Știi ce vine și nu știi. Ți se întind premise, care se completează ca un puzzle. Soțul profei, George (Andi Vasluianu) este directorul școlii. Cât cei doi își beau cafeaua de dimineață, acesta își caută ceasul, care nu e niciunde. Puțin mai târziu, ne regăsim în fața reiterării, ceasul se duce către amanet, profa ajunge să joace banii din casă, să împrumute de la părinții copiilor, să joace inclusiv banii pentru auxiliare. Totul cu gândul că din 100 poți face 500 și mai departe.

Dependența de jocurile care "păcăne" este radiografiată complet, dinspre interior spre exterior, dar și invers, ni se explică mecanismele de sunete și lumini care atrag, totul parcă devine ritmat, discursul pică perfect pe sunetul fructelor digitale. Sunt vândute și câteva insideuri de casino, geamurile întunecate, să nu percepi trecerea timpului în felul obișnuit, să nu te bruieze nimic exterior, mania de a apăsa pe butoane cu toată forța, ca placebo pentru un câștig mai puternic. E un conflict interior, femeia își admite și își și neagă dependența în același timp, e prinsă între două lumi, între două rotiri, între două cash-out-uri care nu se mai întâmplă vreodată.

Nu trece mult timp și viciul ei este descoperit de către un elev (Ștefan Mihai) venit să piardă și el niște timp. Acesta o filmează cu telefonul, iar femeia pare că știe exact cum să se ferească de un scandal monstru. Are un alibi pentru fiecare întrebare, întâlnirea e cât se poate de artificială, dar totuși se încearcă păstrarea unei imagini fără viciu, despre care până și elevul intuiește că e de fațadă (ce să mai spunem de spectator, martor al atâtor scene de dependență de dinainte?). Filmarea compromițătoare ajunge în presă, iar directorul, soțul femeii, este nevoit să ia măsurile disciplinare necesare. Pe lângă acestea, se produce și o separare, de data asta nu strict de ordin profesional, atunci când soțul își dă seama că profesoara e mult mai adâncită în viciul aparatelor decât s-ar considera "recuperabil". E deja într-un punct în care singura ei voință se traduce în termenii aparatelor buclucașe - câștigul cu orice preț, sau orice preț, fără câștig. Singurătatea, mutarea cu serviciul la sat, consecințele astea închid bine o ramă, apropo de simetria Morii cu noroc. Ba mai mult, la final, femeia găsește un plic cu un cash-out uitat în aparat, găsit de către elevul care a expus-o. Acesta îi urează profei gândul cel bun, nu noroc bun, așa cum demitizau noțiunea porcarii în nuvela predată pentru BAC. Un final cinic, completat frumos de toate inserțiile sonore ale conștiinței femeii, alterată până în paroxismul aparatelor, neauzită printre sunete de jackpot și de lămâi și cireșe în linie. Visul îmbogățirii e mai departe decât oricând, tot mai departe cu fiecare apăsare de buton. Nu mai există timp, lumea se împarte între câștig și pierdere, cu orice risc, mai multă pierdere, mai deloc câștig, dar mereu o iluzie că s-ar putea. Pentru că s-a putut cândva, și de-asta o să fie bine din nou.

Citiți textul acestui spectacol aici.