Receptarea artei în solitudine are însă şi ea beneficiile ei. Nu ne mai deranjează nici tusea, nici râsul idiot al vecinului, nici comentariile stupide sau foşnetul găleţilor cu popcorn. Ne retragem în faţa ecranului, fiecare în camera lui, cu laptop-ul lui, cu privirea aţintită perpendicular pe imagine. Nu mai e nevoie să urmărim pe unde intră actorii în sală, din ce fosă sau colţ se ridică muzica, să încercăm să surprindem grimasele actorilor - camera de filmat face totul pentru noi, mai bine sau mai rău, atâta cât să pricepem sau să inferăm despre ce e vorba.
Zoom-ul se dovedeşte cel mai viabil instrument de social media al timpurilor noastre zbuciumate. Iniţial concepută pentru conferinţele video, aplicaţia îşi găseşte tot mai multă întrebuinţare în lumea artiştilor amatori - cu mai multă căutare pe web, acum când toate instituţiile de artă sunt închise - dar nu mai puţin a artiştilor profesionişti care încearcă noi formule de exprimare, pentru o audienţă arestată în spatele unui ecran.
Ca să exemplificăm, piesa Mad Forest, aparţinând autoarei Caryl Churchill, ce dispută realitatea revoluţiei române şi vorbeşte despre căderea lui Ceauşescu, este regizată de Ashley Tata, ca parte a programului actual al teatrului universitar de la Bard în colaborare cu "Theater for a new Audience".
Montarea este concepută într-o formulă video pentru o audienţă online. Confesiunile celor care au participat mai de aproape sau mai de departe la evenimentele din 1989 sunt suprapuse şi intercalate imagistic, prin partiţionarea spaţiului de vizionare în icoane, din care 12 interpreţi foarte tineri (studenţi) - claustraţi în celula lor socio -digitală! - relatează ceea ce cred ei că s-a întâmplat afară, în delirul prefabricat al revoluţiei. Imagini vagi, şterse, în alb-negru, ce adună momente ce preced revoluţia, alături de cele desfăşurate în prezent ce adaugă claritate şi culoare dispută în întrebări echivoce ideea de libertate.
Un alt exemplu este spectacolul video oferit de compania de dans a coregrafului Mark Morris. Evenimentul, ce poate fi definit ca anti-dans, este mai mult o creaţie despre muzică ce intercalează imagini video cu un dialog între creatori vorbind despre procesul creaţiei.
Prin urmare, iată cum prodigiosul coregraf Mark Morris - cel mai muzical dintre toţi - cu harul său deosebit de-a integra mişcării sunetul ne oferă un spectacol online - Dance On, realizat cu inevitabilul "zoom". Manifestarea nu este numai o încercare sau persiflare a limitelor acestui foarte popular instrument, dar şi un proces experimental în care dansul se reconfigurează ca potenţialitate, ca stare incipientă ce invită mentalul la mişcare, la creaţie, un punct de plecare indus muzical. Ȋn colaborare cu Colin Fowler, directorul muzical al companiei "Mark Morris Dance Company Group", coregraful realizează un colaj de imagini ce contrapunctează câteva piese muzicale alese anume în sprijinul aceleiaşi ideii de solitudine, recluziune, distanţare până la alienare, în consens cu sindromul ce bântuie lumea atinsă de morbul flagelului.
Manifestarea este nu mai puţin o ocazie sau un exerciţiu de identificare - pentru că îi putem observa de aproape, într-un cadru intimist, pe interpreţii grupului de dans Mark Morris, pe care i-am urmărit mai puţin individualizaţi de-a lungul anilor. Fiecare, din rama sau icoana lui, face un gest, o grimasă, urmăreşte o postură - într-o dispoziţie statică sau nu - prin acest auto-zooming, contribuind, în egală măsură, la colajul ce se configurează dinamic în ritmul adus de componenta muzicală a compoziţiei.
Dance on sună mai mult ca o invitaţie la dans, o propensiune către viaţă - ce se opune stagnării, claustrării. Imaginile multiplică un gest, o atitudine, propagă sinergic o idee, reconfigurează grupuri, creează atmosferă, deci fac cam acelaşi lucru pe care-l realizează un dans dacă ar fi să facem o analiză structurală a mişcării şi compoziţiei. Aşa cum este de aşteptat, izolarea în icoană fragmentează şi dislocă mişcarea, fluidul, graţia şi eleganţa dansului sunt frânte şi concentrate potenţial în acest Babel minimalist al informaţiei. Redus la dimensiunea sa de poezie de notaţie, "dansul" îşi pierde lirismul, dar rămâne ca gest, intenţie, frate geamăn al muzicii, la nivel de manifest al mişcării, al vieţii.
Trei compoziţii clasice urmate de un cântec folk, primele trei interpretate la pian de Colin Fowler derulează un caleidoscop de imagini video. Piesele clasice se numesc: Lonely waltz, după Ravel, Lonely Tango - reprezentând una dintre cele 21 de piese ce alcătuiesc volumul Sports et divertissements de Eric Satie, şi Anger Dance după Henry Cowel. Ultima piesă, Sunshine, se desfăşoară pe marginea cântecului You Are My Sunshine, muzică folk, în interpretarea lui Gene Autry.
Primele două partituri muzicale au ca temă dansul însuşi: valsul şi tangoul. Balansul şi armonia dansului de cuplu sunt transfigurate în potenţialitatea gestului, statuaritatea posturii, atmosfera individualizată a interioarelor. O translatare jazz-ificată apropie cele trei partituri ca tempo şi textură muzicală, înscriind aceeaşi tensiune şi atmosferă intimistă. Ea corespunde imagistic interioarelor ce găzduiesc mişcarea fragmentată sau descompusă în puzzle-ul video.
Ȋn fapt, asistăm la un fel de dans al icoanelor ce se înghesuie în spaţiul de "zooming" individual sau grupate câte două, patru, şase,... până la optsprezece (numărul de interpreţi). Icoanele - zoom prezintă diverse dimensiuni şi forme rectangulare într-o dinamică continuă, în contrapunct cu piesa muzicală. Ȋntre dansuri, asistăm la un dialog - interviu între Mark Morris şi Colin Fowler, adesea interceptat de realizatoarea emisiunii şi directorul executiv al companiei, Nancy Umanoff, ce pune întrebări - exprimate de audienţa online - despre procesul creaţiei în perspectiva noii tehnici a "zoom"-ului.
Lonely Waltz este executat la patru mâini - aparţinând lui Colin Fowler ce suprapune două interpretări la pian ale aceleaşi partituri. Cele două înregistrări video se aşază în contrapunct faţă în faţă pe ecran. Cum este vorba de un vals "singuratic", un singur protagonist domină fiecare icoană - un dans "selfie" cu un partener imaginar, cu o mână ridicată pentru a apuca perechea, cealaltă coborâtă, pentru a fi petrecută după spatele ei, un picior uşor îndoit şi evazat sugerează balansul în desfăşurare. Valsul - dezmembrat în componentele sale - se unifică mental prin imagine, ia dimensiune, cuprinde întreaga lume care se leagănă digital. Nu asistăm la un spectacol coregrafic, balerinii nu execută dansul, sunt doar prezenţe emblematice. Balerinii - actori poartă haine lejere, de interior, în culori terne, amestecate, fiecare se mişcă în cadrul lui intim, sau pe stradă, aşa cum a considerat fiecare pornind de la capacitatea "zoom" ului de alegere a background-ului de proiecţie. O singură imagine oferă un duet ce ocupă la un moment dat centrul acestui puzzle, punând în valoare doi bărbaţi într-o postură de dans ce trădează o disponibilitate erotică: unul dintre ei se cambrează pe spate, aproape orizontalizat, susţinut de partenerul său.
A doua piesă - Lonely Tango - este intitulată de Satie Le Tango (perpétuel) şi definită de acesta ca fiind profund plictisitoare şi nesfârşită (pentru că începe şi se termină cu acelaşi grup de note, putând fi repetată la infinit) - o alegere adecvată în consens cu starea actuală de inerţie şi lâncezeală. Imaginile se succed în acelaşi registru "singuratic" al primei piese, prima şi ultima aducând în prim-plan creatorul, cu mâna la tâmplă, într-o atitudine excedată sau poate doar pansivă, reflectând poate la poetica lui Tati despre monotonia şi registrul perpetuu al tangoului. Ȋntre ele se succed o suită de clişee cinematografice, ce rulează intercalate şi discontinuu ca nişte decupaje. Ele înscriu o poezie de notaţie în jurul unor motive ce exprimă starea de singurătate, de angoasă: fereastra, apa.
Urmărim activităţi banale ca: un joc de cărţi în care se văd doar mâinile, o femeie care îşi masează faţa în oglindă, o persoană care stă pe toaletă citind, un profil ce priveşte printr-un binoclu de la fereastră, o femeie la fereastră priveşte printr-un cearceaf ce-i acoperă tot capul. Cele mai multe imagini sunt de factură acvatică exprimând o stare de tensiune care se vrea ameliorată de prezenţa relaxantă, limpezitoare şi eternă a apei: o pereche de picioare se sprijină pe marginea unei căzi de baie, restul trupului fiind cufundat în apă, două personaje sunt surprinse la duş cu o cameră luată de sus, una se sprijină cu mâinile de perete, într-o atitudine resemnată sau de disperare, o cadă de baie cu un personaj cufundat în apă până la gât ce poartă o mască albă - nu un COVID-19 ci o mască feminină veneţiană, din commedia dell'arte.
Lumea animală apare şi ea reclusă în propria ei solitudine: un pinguin singur într-o pustietate de zăpadă fără formă, un câine ce zace pe spate, o pisică plictisită. Sunt intercalate o serie de imagini plastico-animate, de exemplu o masă cu pietre, printre care se plimbă un dinozaur de jucărie. Şi, pentru ca acest tango să nu se repete de 840 de ori, aşa cum a sugerat Satie, Mark Morris, cu aceeaşi mână cu care-şi frământa înainte tâmpla, va obtura imaginea ce devine dintr-odată neagră în timp ce muzica se curmă brusc. Pe fundalul genericului apare un bărbat gol - genul hippie cu plete - ce stă întins pe un divan şi fumează pipă.
Următoarea piesă, Anger Dance, aduce o suită de imagini ce exprimă portrete, gesturi, atitudini repetitive, sacadate, pulsatile, exprimând stări de angoasă, de uimire sau de furie, într-un balet al ochilor şi al mâinilor. Imaginile se succed individual, apoi caleidoscopic, câte 2, 3, 4 sau mai multe icoane se derulează simultan, pe măsură ce partitura minimalistă îşi accelerează ritmul.
Ultima piesă (Sunshine) este cea mai dinamică dintre toate. Melodia vine cu o lirică siropoasă despre iubire, ca singurul resort capabil să te trezească din această stagnare, alienare, închidere către interior. Metafora iubitei (You are my sunshine) invită la lumină, la spaţiul exterior, videoclipurile prezentate pe acest fond muzical se mută gradual din interior către stradă. Picioarele (fără trup) sunt mereu în prim-plan, mişcându-se în ritmul muzicii, pe scări, pe o margine de gard, pe o şină de cale ferată, pe un pod. Apoi acelaşi lucru îl fac şi mâinile, umerii, palmele, degetele, grimasele feţii, un fund enorm îmbrăcat într-un costum mulat tresaltă controlat, toate urmărind acelaşi ritm.
Ȋn luptă cu tehnologia, Mark Morris demonstrează încă o dată prodigioasa sa imaginaţie muzicală, promovând un dans interior al fiinţei împietrite în icoană, realizat prin acest zooming caleidoscopic şi ritmat ce se balansează subtil şi graţios - ca mai în toate creaţiile sale - între liric şi burlesc.