Camera albă, cu toții știm care

Ianuarie 2021. Micro-stagiunea Teatrului Improbabil continuă cu cel de-al doilea spectacol, Camera albă, pe care l-am văzut / auzit / trăit / construit cu ochii închiși, ghidată de vocile Victoriei Raileanu și Cabiriei Morgenstern (primul spectacol al micro-stagiunii a fost Minunea Minunilor, despre care puteți citi aici). Primul teatru sonor independent din România își propune să readucă teatrul radiofonic în atenția publicului, provocându-l să creeze, cu ajutorul imaginației, un cadru în care planul auditiv să prindă contur. Astfel, pot spune câți spectatori, atâtea spectacole, de vreme ce fiecare aude același lucru, dar vede / imaginează altceva. Un lucru este cert: în acest spectacol, este vorba despre camere. Camere frumoase (sau nu) și mari cât o viață.

Camera neagră reprezintă sexualitatea, camera roz este copilăria, camera albastră înseamnă prietenia, iar camera albă...

Camera albă este un spectacol despre responsabilitate: despre asumarea ei, despre forța cu care te copleșește și răspunsul la întrebarea Ce VREAU să fac atunci când am libertate de decizie? Există două opțiuni. Însă, în punctul în care nu mai decizi doar în numele tău, ci în numele a două persoane și, totodată, gândești pentru două persoane, cât de clar mai poți delimita care este dorința / decizia ta? Și este ceea ce îți dorești lucrul corect care trebuie făcut? Te simți atât de vulnerabilă și nesigură și tot ce poți face e să umpli spațiile de incertitudine cu propria-ți imaginație. Ți-e frică. Frică de tine și de faptul că s-ar putea să nu te mai recunoști dacă realitatea ta se schimbă pe nepregătite. Dar îți poți da seama cu adevărat când ești pregătită? Preferi să nu afli răspunsul la asta și nu poți decât să speri la iertarea preventivă din partea celuilalt, în cazul în care ar fi ajuns să creadă altfel.

Spectacolul este format dintr-o serie de conversații ale unei fete cu sine, cu burta / buricul / uterul / copilul ei nenăscut, cu psihologa ei, cu nimeni. Numai într-una dintre aceste conversații primește răspuns. În rest, se vede nevoită să completeze dialogul în capul ei. Cu gândurile ei. Care nu îi ușurează în nici un fel luarea unei decizii.

Textul este scris de Mădălina Stoica. Este firesc, actual, credibil, înduioșător și atât de onest încât nu trebuie să te fi confruntat tu însăți cu o asemenea situație ca să-i simți povara pe umeri. Nu mai este povestea cuiva anume, este posibila poveste a fiecărei femei, pentru că, la urma urmei, camera albă este aceeași pentru fiecare.

Până acolo, însă, trebuie să te gândești la camera în care trăiești. Cât de mare e camera în care trăiești? O măsori în metri sau în pași? În pașii tăi, să se numească a ta. Îți place acolo? Îți place atât de mult încât să mai aduci pe cineva? Momentul în care îți reevaluezi cu adevărat viața este momentul în care te afli în fața unei schimbări radicale. Îți cunoști numele, familia, prietenii, pasiunile, dar nu știi care dintre ele spune într-adevăr ceva despre tine. Și dacă ceva sau cineva produce schimbări în viața ta, înseamnă că acela există. Și, odată ce a început să existe, nu mai poate fi distrus în totalitate. Îl poți lăsa să trăiască fie în lumea reală, fie în camera albă, în amintirea ta, printre gândurile tale și singura ta raportare la el să fie din perspectiva ce ar fi fost dacă... Odată ce decizia e luată, realitatea începe să capete stabilitate, dar, la urma urmei, marea se surpă oricum.

Construcția sonoră a spectacolului este una simplă, curată și sugestivă - înțelegi exact când și unde se mută acțiunea. Nu-ți rămâne decât să te lași purtat de cursul evenimentelor. Regia este semnată de Irisz Kovacs, încă studentă la Regie de Teatru, la Universitatea Babeș-Bolyai, din Cluj.

Poate a fost datorită faptului că l-am ascultat singură, cu caștile în urechi, fără să las altceva din exterior să-mi distragă atenția, dar mi-a plăcut extraordinar de mult atmosfera intimă care a împresurat spectacolul. De parcă numai eu am avut posibilitatea să-i ascult gândurile acestei fete și, înțelegând-o pe ea, să înțeleg ceva și despre mine. În fond, despre asta este teatrul. Indiferent de forma pe care o ia.