De ce nu mă uit la teatru online în pandemie (Acesta este un text despre stropi)

Am încercat. În primele săptămâni, chiar perseverent. Mi se păreau fără drept de apel vorbele celor care făceau paralela cu îndrăgostirea: dacă iubeşti pe cineva şi e la mii de kilometri depărtare, tot e mai bine să faceţi un Skype decât să nu vă vedeţi deloc, aşa-i? (Deşi, în răspăr, Thomas Ostermeier a punctat bine că nu e ca şi când.) Până la o vreme, când mi-am dat seama că mă forţam. Că mă uitam la ceas. Că scopul se preschimbase din "să mă bucur" în "să bifez". Ca un zâmbet chinuit într-o dragoste-pe-Skype care scârţâie. Şi atunci i-am spus (lui, teatrului): "Gata, iubire! De-acum o să ne scriem scrisori - cu lins timbrul, bătăi de inimi, aşteptat poştaşul şi tot tacâmul. Aşa nu mai merge."

Eram la FITS 2019, era caniculă şi noi trăgeam de câte un frappé în care gheaţa se topise aproape de tot, încă tineri şi foarte lipsiţi de griji, pe terasa din spate de la Café Wien. (Acum îmi vine să o scap pe aia cu "Ce vremuri!", dar mă abţin.) Cu sinapsele încă elastice după doi ani de gimnastici postmoderne pe la masterul de studii despre imagine proaspăt încheiat, ne gândeam noi trei - eu, Sorin şi Larisa - cum s-ar putea scrie despre piesele dintr-un festival în plină desfăşurare altfel decât noaptea, pe grabă şi oboseală, cu creierul suprasaturat de cele câteva spectacole şi conferinţe ale zilei, înghiţite lacom şi încă nesedimentate. Şi atunci, dintr-o pornire întru totul gratuită - canicula, frappé-ul sleit şi atmosfera de după-amiază îndemnau - le-am zis: "Băi fraţilor, voi aţi observat câţi stropi sar de pe scenă în timpul unei piese?!" Sorin, care e o ţâşnitoare spectaculoasă de calambururi pe cele mai nebănuite muzici ale minţii, a votat pe loc unghiul de abordare ca fiind unul optim pentru cronica de festival. Eu, cuminte şi serioasă, i-am aruncat un ia-mai-taci şi l-am uitat bine.

Dar uite că acum e pandemie, n-am mai fost la teatru de vreo unsprezece luni, mi-e dor şi îl dezgrop. Nu aş fi vrut să fiu în rândurile doi sau trei, pe locul de pe mijloc, la acel Peer Gynt de la FITS 2019 în care, de pe soclul lui cubist, Erik Ehn a transpirat câţiva litri şi a mai proiectat şi alte feluri de fluide, majoritatea pe o stoică domnişoară. Dar dacă aş fi studentă la actorie sau aspirantă în vreun fel la scenă, nu aş arde de dorinţa aplauzelor la scenă deschisă de la finalul spectacolului cât aş arde de dorinţa de a... arde aşa cum a făcut-o Erik Ehn în acel Peer Gynt de la Sibiu, dintr-un 2019 prepandemic, la un sfârşit de festival. Textul meu a înaintat deja până la al treilea paragraf şi îmi dau seama că joacă o carte periculoasă încercând să redea ceva din stările inefabile pe care ni le trezeşte teatrul printr-o paralelă atât de rabelaisiană (ce preţios), de umorală (aşa e mai cinstit).

Pandemia şi închiderea sălilor de spectacole ne-au răpit stropii din timpul unui teatru. E adevărat că multă vreme am fost studentă, am văzut teatru din ultimele rânduri şi habar nu am avut de existenţa lor. Dar la acel FITS 2019 mi-am dat seama că ei sunt expresia cea mai frustă, fracţia ireductibilă a ceea ce ne dăruiesc actorii în timpul unui spectacol: fiinţa lor. Fără rest. Corpul lor care se consumă irepetabil. Poate septic pentru unii, poate dezgustător pentru alţii - care cum şi cât duce. Însă total. Să scriu că nu mă uit la teatru online pentru că e fără stropi ar fi curată blasfemie - şi totuşi, la câte mi-am permis până acum, ce mai contează încă una?! Aşa e. Nu mă uit la teatru online în pandemie fiindcă pandemia ne-a luat ceva esenţial din teatru, miezul lui şi fiinţa lui profundă: întâlnirea. Fremătarea sălii şi aerul care devine acidulat înainte de începere, apoi gongul, apoi prezenţa, ocuparea spaţiului de către corpuri, combustia lor, lovirea de materia din jur, vibraţia corzilor vocale care modelată de buze ajunge cuvânt şi izbită de acustica sălii ajunge până la cei din ultimul rând, panica replicii uitate, suflată sau improvizată, mişcarea, abaterea, o stare irepetabilă indiferent cât de mult a fost repetată înainte. Viul împărtăşit în acelaşi spaţiu şi timp cu actorii. Ce dezmăţ fenomenologic care nu răzbate până la esenţă! Da, dar toată murdăria asta fizică, toată mânjeala asta omenească este întâiul vehicul prin care ajung la noi ideile, întrebările, emoţia, bucuria, simţirea.

Şi mai am un motiv pentru care nu mă uit la teatru online în pandemie: pentru că nu îmi place să îmi facă altul treaba mea de spectator. La extreme, acest lucru poate îmbrăca două forme, ambele iritante în moduri cum nu se poate mai diferite. Prima. La o filmare "de arhivă", în care camera tremură nesigur pe umăr, sharf-ul e şi el nehotărât, iar încadratura pare să joace după legile hazardului, teatrul filmat mă irită şi mă frustrează. Cu cât e piesa mai mare, cu atât mai rău. Paranteză: aici ştiu că s-au făcut mari eforturi în ultimele luni şi ele nu ar trebui lăsate să treacă neaplaudate. A doua. La o filmare profesionistă, iritant şi frustrant e că simt cum mă transform în ceea ce Irina Nicolau numea "omul-pelican" - acela care înghite mulţumit exact ceea ce i se livrează, fără comentarii şi fără efort. La Frankenstein de la National Theatre - văzut de două ori, cum se şi cuvenea -, imaginea era atât de curată, montajul atât de alert şi profesionist, "ochiul" camerei atât de ubicuu, încât mie nu îmi mai rămânea nimic de făcut. Cotloanele decorului nu mai aveau nicio taină pe care să mi-o închipui, vedeam toţi muşchii de pe chipurile actorilor, vedeam cum e şi din stânga, şi din dreapta fără să îmi mai doresc ca "data viitoare" să iau bilet pe rândul patru, în prima treime din stânga. De fapt, nu prea mai aveam ce să îmi doresc, pentru că filmarea impecabilă îmi dădea deja totul de-a gata. Mă sătura din prima. Mă văduvea de dor, de usturime, de tânjire. (Fireşte, există şi părţi bune ale gros-plan-ului în teatru, cum ar fi că poţi să îl vezi jucând de aproape pe Benedict Cumberbatch. Dar nu pentru asta mergem la teatru, Diana - doar ţi-am mai spus...!)

Tehnologia a avansat în ultimele şase luni cât ar fi făcut-o, poate, în şase ani. Acum avem filmări HD şi experienţe teatrale imersive, VR. Dar eu nu vreau să îmi pun nişte ochelari şi să mi se pară că sunt pe scenă, printre actori. Eu vreau să fiu pe locul meu din sală şi să mă întreb. Îmi dau seama că tot ce am scris ar putea să îi irite în grade variabile - şi pe bună dreptate! - pe toţi aceia a căror muncă, uneori chiar luptă, s-a concentrat în ultimele luni pe a ne ţine aproape de teatru, în pofida condiţiilor vitrege. De aceea păstrez toate rândurile de mai sus în limitele strâmte, rezervate, ale propriei opinii. Şi le mulţumesc pentru eforturi în numele tuturor acelora care se pot bucura într-un fel în care eu nu pot. Asta e, sunt retrogradă. De modă veche, deşi după vârstă nu s-ar zice. Scot un timbru, îl pun discret pe limbă - să nu mă vadă poştăriţa - şi îl lipesc pe textul acesta. Care, deşi nu pare, este o scrisoare de iubire. Aştept să bată gongul ca şi când.