O nouă Arcă a lui Noe?

Acum, la început de an 2021, aş fi vrut să scriu despre lumina care, depăşind punctul de egalitate cu întunericul, creşte încontinuu până în iunie, despre cum mai mult ca oricând simţeam efectul ei benefic. Voiam să scriu şi despre un alt semn cosmic, şi el magic şi luminos - apropierea, în jurul sărbătorilor, a celor doi giganţi, Saturn şi Jupiter. Vibraţii pozitive (aş îndrăzni să le numesc sacre), mai mult ca alteori în timpul sfintelor sărbători, erau disponibile, palpabile chiar, şi păreau să prevestească auspicii luminoase de schimbare după un an atât de sumbru.

Uuuf... ce uşurare ar fi putut să fie! Dar n-a fost...

Un nor violent a învăluit "Casa poporului american", cum e numit Capitoliul, confirmând temeri că întunericul e mai puternic chiar şi decât rarul fenomen cosmic. Puţini ar fi crezut că democraţia americană se poate clătina atât de uşor. Ştirea a şocat planeta.

*

Pe plan personal, privind înapoi spre jumătatea de secol de viaţă trăită în ţara tuturor posibilităţilor, sunt recunoscător pentru cadourile de o generozitate inimaginabilă pe care acest pământ mi le-a oferit. Am lucrat în meseria mea cu cea mai mare libertate posibilă, am colaborat cu artişti americani de primă mână, atât în teatrul experimental cât şi pe Broadway sau la Metropolitan Opera, m-am bucurat de recunoaştere şi onoruri, am reuşit să creez un nou program la Columbia University, să instruiesc câteva generaţii de actori şi regizori în devenire (şi să învăţ eu însumi în acelaşi timp).

Sigur am avut noroc cu carul, dar numai în America se putea el împlini. Azi simt nevoia să completez: America aceea nu ştiu dacă mai există. Într-o bună zi am început să mă îndoiesc. Nu ştiu dacă "bună" e cuvântul potrivit...

Când intoleranţa reduce la tăcere orice părere care nu respectă punctul de vedere unic, libertatea de expresie (the first amendment) este trunchiată şi, deşi mă aflu la NY, parcă nu mai sunt sigur că nu am fost teleportat la Moscova sau Pekin, atât de puternic a pătruns în viaţa americană refrenul specific regimurilor totalitare: acel faimos "Dacă nu eşti cu noi, eşti împotriva noastră" - de care fugisem în tinereţe.

Sigur, tensiuni au fost tot timpul, spre exemplu eu am ajuns aici când la nivel naţional protestele legate de Vietnam erau în toi. Dar realitatea de acum e cu totul diferită, pentru că s-a intensificat în timp o babilonie de curente divergente în care nimeni nu e tolerant cu nimeni, în care fiecare grupare vrea să impună cu înverşunare propriul "adevăr", ceea ce automat produce reacţii şi mai violente în partea opusă. Dinspre stânga bate un vânt de radicalism dur, se formează brigăzi tinere care seamănă înspăimântător cu sovietele Revoluţiei bolşevice.

Corectitudinea politică americană, ajunsă omniprezentă în universităţi, a escaladat până la excese proprii statelor poliţieneşti (nu e de mirare că termenul a fost împrumutat din vocabularul marxist-leninist!). O idee bună, şi anume că trebuie reparate multe nedreptăţi, aplicată prost a degenerat în şi mai multe nedreptăţi, iar aspectul academic a fost alterat grav. Scopul principal al studentului aliniat doctrinei nu mai este să studieze, ci să protesteze. Şi în acest caz se practică "adevărul unic al liniei partidului", iar cei care au alte păreri sunt intimidaţi şi reduşi urgent la tăcere. Rezistenţa iniţial justificată faţă de rasism, sexism, homofobie, transfobie, xenofobie si alte fobii s-a transformat într-o vânătoare de vrăjitoare: oricine poate fi acuzat, indiferent dacă e sau nu vinovat. Ideea de diversitate a apărut iniţial in cercurile academice ca să creeze un echilibru, un pod de legătură, să lărgească experienţa studenţilor. Azi are efectul opus: în loc să unească, divizează!

Cancel Culture îi copiază fioros pe ideologii comunişti ai obsedantului deceniu. S-a ajuns la a cere ca Shakespeare să fie interzis, deoarece scrierile lui "sunt ostile studenţilor de culoare". La fel şi Beethoven! Geniile culturii universale au devenit brusc "învechite" şi, în plus, s-a descoperit că erau de sex masculin şi de culoare albă.

Până şi libertatea folosirii cuvintelor e îngrădită printr-un control de partid. O dictatură de neimaginat în lumea liberă cere să fie scoase din vocabular cuvinte ca "mamă", "tată", "frate", "soră", pentru a nu răni sensibilităţile celor care nu se recunosc în ele, şi se impune folosirea unor termeni neutri, cum ar fi părinte (în engleză parent e într-adevăr neutru, dar în română, de exemplu, pentru a evita "mama", oare poţi spune "părintele Maria"?!). Şi apoi cum rămâne cu cei care se recunosc în cuvintele interzise?! Metode exact ca în comunism, când, dacă la şcoala spuneam: "Domnule Profesor" eram pedepsit şi atenţionat că "Domnii sunt la puşcărie, aici suntem Tovarăşi!". Nu credeam că voi regăsi sinistrele idei staliniste după ani şi ani în lumea liberă! Dorinţa diabolică de a-i controla pe oameni trecând prin cenzurarea limbajului, ce trist şi sinistru!

Crezusem naiv că America poate deveni paradisul pe pământ.

Cei care acum se roagă pentru ea să nu se transforme în iad, au dreptate să fie înfricoşaţi. Cum va fi posibilă "unificarea" Americii visată de Biden în acest peisaj de teatru de război?

*

Dinspre dreapta, la fel de sumbru, mase de fanatici fideli ai lui Trump se îndoctrinează furios cu credinţa că orice informaţie vehiculată pe surse neagreate e "fake news"! 75 de milioane de americani continuă să creadă că au fost minţiţi şi furaţi, că voturile au fost măsluite. Ar exista chiar dovezi matematice ale furtului, care nu au fost demontate, deci e posibil ca în următorii patru ani acest extremism născut din ataşamentul firesc al maselor pentru conducătorul demis pe nedrept, să ia amploare. S-a acumulat deja o frustrare justificată (cred ei) care a culminat cu insurecţia abominabilă asupra Capitolului - exemplu tragic, dureros al agresiunii asupra unui simbol major al istoriei.

Te întrebi cine sau ce urmează să mai fie anulat, demolat? Statuia Libertăţii însăşi? Şi de către cine!!!

Mişcări juste, începute paşnic, precum Black Lives Matter, au degenerat in violenţă, (intensificate de Antifa, care incită deschis la violenţă brută) dar cel puţin nu au atacat instituţiile fundamentale ale democraţiei. Sigur că rasismul a existat dintotdeauna şi e revoltător că nu s-a găsit nicio rezolvare până azi, dar oare violenţa necontrolată unde duce?

***

Ca mulţi alţii, eu nu sunt participant, ci un spectator distant; e greu să am o înţelegere clară. De aceea scriu, ca să înţeleg. Fiind la New York, să nu spun nimic ar fi uşor, dar nu e just. E banal, e inutil să repet ce vede toată lumea la breaking news. Să exprim ce simt eu, cui ajută? Cine înţelege cacofonia asta generală? Care acţiuni sunt necesare şi juste, care sunt destructive şi absurde?

Pe de o parte ştim bine că întotdeauna în istoria Americii au existat corupţie şi violenţă, că tensiuni şi animozităţi au fost mereu între partide şi totuşi viaţa a continuat normal. O voce îmi şopteşte să nu public acest articol acum, poate e prea "dramatic", prea hot, ci să aştept răbdător câteva luni, până ce lucrurile se vor clarifica într-un fel sau altul.

Dar faptele dovedesc dimpotrivă că situaţia e mai gravă ca oricând şi merită, în loc să victimizăm, sau să arătăm cu degetul spre alţii, să ne întrebăm cum suntem fiecare responsabili.

Realitatea arată că cele două forţe se află în opoziţie fără ieşire; una afirmă, alta neagă, sau una e activă, alta reactivă, etc.

În absenţa unei a treia forţe, cea reconciliatoare, cele două pot continua să se războiască fără rezultat. Deşi mă abţin să fac profeţii, sunt de acord cu cei care cred că dacă nu intervine o înţelegere nouă, o trezire din orbirea colectivă, ne vom auto-distruge până la urmă. Cum reconcilierea nu pare să se întâmple, oricât de dramatic aş părea, cred că e un moment periculos (atât pentru America, cât şi pentru planetă).

Cum să revin la o stare de demnitate şi calm? Poate dacă încerc să văd în mine însumi virusul posibil al furiei şi frustrării care oricând poate exploda. Cum să găsesc o direcţie care are sens în mijlocul haosului? Ne-ar ajuta să ne amintim că de la naştere fiecare avem în noi un atom sacru.

***

Suntem atât de absorbiţi de lupta crâncenă cotidiană, încât cei mai mulţi dintre noi trecem pe lângă şansa de a ne deschide spre singura mare aventură pentru care suntem în viaţă, despre care Marc Aureliu spunea: "Fiecare om să trăiască în aşa fel încât să-şi facă datoria şi să nu se agite pentru nimic altceva."

Avem o datorie? Mulţi dintre noi nu eram la curent! Azi noi aşteptăm să ni se datoreze, nu să datorăm. Dacă îl ascultăm pe Meister Eckhart, misiunea morală a omului constă într-un proces de spiritualizare prin care să devină mai asemănător lui Dumnezeu şi să se apropie de El. Recunosc, eu unul sunt la ani lumină distanţă de acest indemn. Dar ajută să mi-l amintesc.

Privesc strada pustie unde locuiesc, cum sunt multe acum în New York, care în timpuri normale exploda de o energie mai vulcanică decât Etna. Din blocul vecin iese un bătrân, care din păcate e singur şi fragil. Merge foarte încet, ajutat de un cadru. Poartă mască, nu-i pot vedea expresia feţei, dar fiinţa lui, în ciuda suferinţei, degajă o demnitate şi un calm regesc. Ce minunat e acest bătrân! Mai mult ca oricând în acest moment aş vrea să fiu ca el, demn şi spiritual liniştit.

Am nevoie să descopăr în mine ceva minunat. Ceva ce pentru moment ştiu că nu pare să existe în lumea scoasă din ţâţâni în care trăim, o lume în care vrem doar răspunsuri la întrebări la care nu putem avea răspuns. Simt totuşi că, în ciuda situaţiei tragice a momentului, prin contrast acest "ceva minunat" se află lângă noi, poate chiar în noi, dar problema e că noi suntem atât de departe ca să-l percepem...

Intrăm într-o nouă eră. Trecutul s-a evaporat şi viitorul e doar în imaginaţie. Avem doar prezentul. De fapt întotdeauna avem numai prezentul. Şi ne avem unii pe alţii! Sau mai bine zis am putea să ne avem unii pe alţii, dacă distanţarea sanitară, conspiraţiile de tot felul, bunkerele care se clădesc şi ura iraţională care a înlocuit mila şi raţiunea nu ne vor lăsa şi mai îndepărtaţi, mai temători şi suspicioşi decât înainte.

Dalai Lama e convins că orice om de pe planetă îi e familiar, că se poate apropia cu înţelegere şi afecţiune de absolut oricine, indiferent unde e, dacă e departe şi dacă nu vorbeşte aceeaşi limbă. Indiferent de apartenenţa politică, de culoarea pielii, de sex, etc... nimeni nu-i e străin. Declara: "sunt la fel ca toţi oamenii, nu mă văd deloc diferit. Doar că la răsăritul soarelui, dimineaţa, încerc să-mi ajustez puţin atitudinea.". Iată cineva care a lucrat cu sine însuşi şi s-a pregătit toată viaţa să-şi dezvolte voinţa de A FI, de a deveni un om adevărat, responsabil, pentru a putea juca un rol conştient în lume. Pentru a fi un servitor al spiritului, dar servind şi umanitatea şi tot ce trăieşte pe acest pământ.

Poate mai sunt şi alţii ca el. Ce bune exemple de urmat ar fi acum când toţi purtăm război contra tuturor. Poate decidem să aruncăm mai puţin cu pietre în semenii noştri.

***

Cum nu am cum să-mi exersez imaginaţia în teatru, visez utopii!

Mă întreb ce ne-ar putea oferi azi o nouă Arcă a lui Noe?
Nu cred că e doar un mit, o alegorie a ezoterismului, ci şi un ghid practic ca să ne salvăm în caz de dezastru major.

Îmi imaginez că Arca ar avea capacitatea să-i adăpostească pe toţi exilaţii lumii, pe toţi cei care suferă şi pe cei care au imensă nevoie de pace.
Nu ar fi uitat nici bătrânul care inspiră demnitate şi calm regesc.
Ce frumoasă salvare ar fi!

Să pluteşti pe mări... până se linişteşte lumea...