ianuarie 2021
Happiness loading. It might take a while
Am auzit în seara asta spectacolul Happiness, loading. It might take a while, de Laura Ivăncioiu, în regia lui Alin Neguţoiu, sound design Alex Crăciun, muzica Alexandru Condurat. Happiness, loading e fix matrioşca aia de spectacol - interviu - podcast, într-un format care nu anulează niciuna dintre părţi.

Spectacolul poate fi ascultat până luni, 25 ianuarie 2021 la:


Scheletul construcţiei textuale e pur şi simplu o reinterpretare a Genezei, printr-o alegorie cu Felix, femeia lui Felix, Preşedintele şi tipul viclean. Fericirea e închisă în Spaţiul interzis, iar oamenii sunt sclavii joburilor lor şi acţiunea de "a zâmbi" e o tâmpenie. O ciudăţenie molipsitoare, descrisă anatomic, studiată prea mult, filtrată raţional până la dezgust. Totul pentru ca - în final - să se decidă tranşant că orice emoţie pozitivă afectează productivitatea cu 30 la sută.

N-o să mint, vorbeam cu maică-mea săptămâna trecută despre faptul că mă vede extraordinar de trist în ultima vreme (sunt şi în sesiune, asta e, nu e sfârşitul lumii). Dar da, i-am zis maică-mii că sunt extraordinar de trist. I-am spus că dacă mi-aş permite să spun că sunt fericit (poate aş minţi / poate aş spune adevărul?), ar interveni ideea asta imediată că mă complac în stadiul în care sunt. Că o să ajung la un fel de suficienţă care o să mă oprească din a încerca mai departe, din a fixa ţeluri viitoare. M-aş mulţumi cu puţin, aşa i-am zis. Pentru că aş şti că fericirea mea - întinsă pe fiecare clipă - îngheaţă clipa aia la stadiul la care e, după care zice "gata, e bine, e destul, e tot". Chestiile grozave nu se nasc niciodată din suficienţă. Fericirea e confort, confortul e fericire. Toate lucrurile breathtaking se întâmplă afară din zona de confort. De aia am defilat cu tristeţe înainte.

Bineînţeles, în timpul spectacolului m-am gândit la Geneză. Cum şi ea e o poveste, o alegorie, cum nu ştie nimeni nimic concret, dar cvasi-toată lumea rezonează cu asta, într-o oarecare măsură. M-am gândit cum ar fi fost viaţa primilor oameni dacă ar fi fost obedienţi. Ar fi avut totul. N-ar fi ştiut nimic, dar ar fi avut totul. De bine de rău, aici, pe Pământ, în camera mea, în care scriu şi în care se petrec toate procesele astea de conştiinţă, aici nefericirea e o alegere pentru a atinge următoarea fericire (mai mare). Aici există scop. Primii oameni n-ar fi avut niciun scop. Şi nici nu le-ar fi putut fi ruşine pentru asta, pentru că nu ar fi ştiut veci ce e ruşinea.

Adam şi Eva ar fi avut o liniaritate monogamă, fără fluctuaţii emoţionale de niciun fel, un nine-to-fiving lipsit de sens. Cred că ar fi fost foarte plictisitor. Ar fi fost animăluţele capybara ale lui Dumnezeu, cu care doar El s-ar fi jucat, cum avem noi acum figurine etc.

Sunt mândru de noi că n-am fost obedienţi. Pentru că - până să ajungem la concluzia că viaţa n-are niciun sens - inventăm noi câteva sensuri acolo. Şi nu de puţine ori în oraşe noi intrăm pe sens unic. Simţim lucruri şi putem vorbi - prost, insuficient, superficial, sau oricum - despre asta.

Mi-au mai rămas în cap două imagini foarte importante pentru mine - valenţele fericirii, respectiv dialogul interiorizat al lui Felix din celulă, de când îşi aştepta condamnarea.

Prima, cea cu valenţele fericirii, a fost minunată din perspectiva asocierilor, pornind cu înregistrările de familie şi terminând cu practica machiavelică a râsului. Fericirea noastră e o născocire, cu siguranţă e mimesisul a ceva ce ne depăşeşte. Ceva ce nu noi am făcut, cât mai degrabă învăţăm să facem, în fiecare clipă. Trecând uşor - probabil - în sfera "Lumii ideilor pure" a lui Platon, mi se pare că e o inducţie simplă. În fiecare moment putem fi mai fericiţi. Comparativ cu ce / cine? Cu modelul universal al fericirii - un arhetip. L-am atins vreodată? Niciodată. Mereu am atins o copie a modelului universal, unicată, la care nu ne-am mai întors niciodată decât cu gândul. Şi nici măcar atunci nu ne-am amintit-o bine, aşa cum am trăit-o.

Ideea e simplă. Cineva a făcut matriţa fericirii absolute. A făcut-o ţăndări după, de frică - probabil - după care a împrăştiat-o în fiecare dintre noi.

Iar spectacolul iterează ideea că noi ne-am descotorosit de propriile noastre fericiri, printr-o alegere conştientă, fericiri care au ajuns în Spaţiul interzis.

A doua imagine foarte importantă a fost procesul de conştiinţă al lui Felix de dinaintea condamnării sale. Nu ştiu, cu siguranţă nu doar mie mi se întâmplă treaba asta, dar de fiecare dată când fac ceva în viaţă creierul meu face scenarii superbe (mai mult sau mai puţin) simultane. Şi asta nu pentru că nu mi-ar face plăcere să fiu luat sută la sută prin surprindere, atâta doar că e în natura mea să circumstanţiez totul. E frustrant să faci asta şi în viaţa de zi cu zi, nu numai în scris. În viaţa de zi cu zi sunt unul dintre personajele mele, am zile ciudate în care ies din casă într-un fel de third-person augmentat, în care îmi conştientizez corpul, sau gândurile din exterior. Unii ar putea să creadă că asta ciudat, e câte un mind-slip izvorât din dorinţa asta de a scrie totul despre tot. Urmată de realizarea că asta e - pentru moment - imposibil.

Mi-a plăcut contextualizarea pe care au adus-o spectacolului Andreea Esca, Adelin Petrişor, Vlad Petreanu şi Tudor Muşat, în propriile roluri. Aş da oricând la schimb pandemia actuală pe una de zâmbit, fie ea şi mai contagioasă de atât. Mi-a adus aminte instant de o emisiune serioasă supusă unui context total nepotrivit, am să las linkul aici:


Despre vocile poveştii în sine, mulţumesc Alexandru Potocean, Istvan Teglas, Ada Galeş, Sabina Lazăr şi Luca Rădulescu, nu pot să nu remarc potrivirea, ca de fiecare dată până acum.

Partea a doua a spectacolului, cea în care am depăşit alegoria, intrând într-un veritabil podcast, a fost poate chiar mai plăcută pentru mine. Nu cred că a existat un text prestabilit pentru ea, a fost mult mai personală şi mai circumstanţiată. Morala întregii "fabule" de dinainte, dacă vreţi. Mi-a plăcut că fiecare a primit câte o întrebare diferită, una care îi reprezintă cel mai bine (ca spectator, am încercat să îmi răspund ulterior la toate în cap).

Îmi plac ideile despre fericire ale oamenilor (chiar şi cei care susţin că nu există, diversitatea funcţionează bine). Aş vorbi la nesfârşit despre asta, pentru că nimic nu e bătut în cuie. Şi mai ştiu că m-aş răzgândi - probabil - în fiecare clipă. Sau mi-aş nota ceva la care nu m-am gândit niciodată / m-am gândit mult prea puţin.

Am să pun în final o viziune de-a mea (mai veche), despre Geneză (în versuri), după cum urmează (nu e tocmai profesionist într-o cronică aşa ceva, dar sper să facă măcar pe cineva fericit, cum m-a făcut pe mine Happiness, loading. It might take a while):

În prima zi Dumnezeu s-a întins 3,5 centimetri
Până la raftul de sus de la Ikea
Pe care stăteau cerurile şi pământul
Şi - de oboseală - le-a pus invers
Soarele s-a scurs din unsoare
Şi i-a căzut în cerul de sub picioare
Picătură cu picătură cu picătură
A făcut apa vinul paracetamolul
Pe urmă din vin a separat alcoolul
L-a tras pe bărbat prin el
Şi l-a aruncat până-n fundul cerului
Unde stătea de veşnicii întregi nimicul
A văzut că ceva nu se leagă
Şi a aruncat un măr în capul primului om
Primul om s-a enervat
Dar nu ştia ce-i aia - fiindcă nu exista -
Şi Dumnezeu i-a zis
Vezi că nu ştii ce faci
Am să inventez eu
Gravitaţia mai târziu
Eşti prost -
Deja omul începea să se bucure
Dar tot nu ştia ce înseamnă
Să te bucuri - pentru că nu exista încă -
Prost suna bine pentru moment
Şi - ca să se distreze - Dumnezeu a făcut ecoul
Omul îi striga
Mulţumesc Doamne
oamne
oamne
Sunt prost
ost
ost
Şi Dumnezeu râdea - dar ce e şi râsul ăsta
la urma urmei - nu exista încă
Şi omul - cuprins de catharsisul inspiraţiei -
I-a spus - Doamne, mai fă unul ca mine
Dumnezeu a ascultat întocmai
Şi - când al doilea bărbat
a ajuns pe fundul nimicului -
Primul i-a spus
Eşti prost
ost
ost
Al doilea a râs dar nu ştia ce face
Dumnezeu se distra copios cu cei doi
A mai făcut minuni păsări şi alte lighioane
A făcut timpul şi vârstele
După care s-a apucat să înfileteze Soarele
Zi şi Noapte
Ziua
Noaptea
Ce e asta? au întrebat oamenii speriaţi
Disco, a răspuns Dumnezeu precaut
Puneţi mâna şi mişcaţi-vă pe acolo fără noimă
Dar nu mai sunt nori. au răspuns
oamenii speriaţi
Vorba vine - speriaţi -
Tot nu ştiau ce sunt
Dumnezeu a aşteptat
Până la următorii zori
Să mai exerseze femeia de câteva ori
Şi după ce a terminat
A luat-o de după umeri
Şi a înzestrat-o cu
Darul fluieratului
Te împing acum? Eşti gata? a întrebat-o
Dar femeia l-a privit în ochi şi i-a spus ferm
Mai vreau să ştiu.
Ce să mai ştii?
Totul.
Vai de capul meu - a spus Dumnezeu oftând -
Ia un loc şi o să îţi mai spun
Vezi munţii ăştia?
Da.
Bun. Eu i-am făcut.
(femeia muţise)
Vezi soarele ăsta?
Da.
Bun. Tot eu l-am făcut.
(nimic)
Vezi proştii ăia?
Care (?), că e doar unul acolo jos.
Dumnezeu începe să tremure
C-cum?
De jos se aude - Doamne
Doamneee
(ecoul te lasă fix la nevoie)
Doaaamneeee
Ne jucam şi noi
Şi l-am împins în soare
Nu ştiam...
Bă - răspunde Dumnezeu -
Tu eşti primul sau al doilea?
Ce face?
(pe urmă Dumnezeu i-a explicat numerele)
Al doilea, Doamne
Bine - a zis Dumnezeu -
Întâi am să îţi arunc ceva
Femeia înghite în sec
Pe urmă vă faceţi că nu vedeţi când întorc lumea
Şi vă aduc unde vă e locul
O împinge pe femeie pe neanunţate
Dar ea se agaţă cu ultimele puteri de glezna lui
Doamne, mai vreau să ştiu! îi spune
Nu. - i se răspunde
Femeia începe să îl gâdile pe Dumnezeu
Din greşeală
Şi - dintre lacrimile de râs -
Încep încet să se desprindă taine nebănuite
Puse sub semnul larg al intuiţiei
fe mi ni ne
Gata. Desprinde-te odată şi cazi în ceruri!
- îi spune Dumnezeu
şi o suflă lin
cu atenţia unui părinte bun
să nu cadă pe Soare
Du-te!
Du-te şi umple-i capul cu prostii
Complică-i viaţa
Şi fă-i copii.
Iar tu împărăţeşte tot
Cu voia mea
Şi fă-ţi accesorii din orice
Învaţă-l să fluiere
Dar întâi dă-te mare că ştii tu
Şi tot aşa...

Cei doi oameni
Au închis împreună
Ochii celuilalt
Şi s-au iubit
După cum spun statisticile
Populaţiei de azi

- Refacerea Lumii -
De: Laura Ivăncioiu Regia: Alin Neguţoiu Cu: Alexandru Potocean, Istvan Teglas, Ada Galeş, Sabina Lazăt, Luca Rădulescu

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus