Scheletul construcției textuale e pur și simplu o reinterpretare a Genezei, printr-o alegorie cu Felix, femeia lui Felix, Președintele și tipul viclean. Fericirea e închisă în Spațiul interzis, iar oamenii sunt sclavii joburilor lor și acțiunea de "a zâmbi" e o tâmpenie. O ciudățenie molipsitoare, descrisă anatomic, studiată prea mult, filtrată rațional până la dezgust. Totul pentru ca - în final - să se decidă tranșant că orice emoție pozitivă afectează productivitatea cu 30 la sută.
N-o să mint, vorbeam cu maică-mea săptămâna trecută despre faptul că mă vede extraordinar de trist în ultima vreme (sunt și în sesiune, asta e, nu e sfârșitul lumii). Dar da, i-am zis maică-mii că sunt extraordinar de trist. I-am spus că dacă mi-aș permite să spun că sunt fericit (poate aș minți / poate aș spune adevărul?), ar interveni ideea asta imediată că mă complac în stadiul în care sunt. Că o să ajung la un fel de suficiență care o să mă oprească din a încerca mai departe, din a fixa țeluri viitoare. M-aș mulțumi cu puțin, așa i-am zis. Pentru că aș ști că fericirea mea - întinsă pe fiecare clipă - îngheață clipa aia la stadiul la care e, după care zice "gata, e bine, e destul, e tot". Chestiile grozave nu se nasc niciodată din suficiență. Fericirea e confort, confortul e fericire. Toate lucrurile breathtaking se întâmplă afară din zona de confort. De aia am defilat cu tristețe înainte.
Bineînțeles, în timpul spectacolului m-am gândit la Geneză. Cum și ea e o poveste, o alegorie, cum nu știe nimeni nimic concret, dar cvasi-toată lumea rezonează cu asta, într-o oarecare măsură. M-am gândit cum ar fi fost viața primilor oameni dacă ar fi fost obedienți. Ar fi avut totul. N-ar fi știut nimic, dar ar fi avut totul. De bine de rău, aici, pe Pământ, în camera mea, în care scriu și în care se petrec toate procesele astea de conștiință, aici nefericirea e o alegere pentru a atinge următoarea fericire (mai mare). Aici există scop. Primii oameni n-ar fi avut niciun scop. Și nici nu le-ar fi putut fi rușine pentru asta, pentru că nu ar fi știut veci ce e rușinea.
Adam și Eva ar fi avut o liniaritate monogamă, fără fluctuații emoționale de niciun fel, un nine-to-fiving lipsit de sens. Cred că ar fi fost foarte plictisitor. Ar fi fost animăluțele capybara ale lui Dumnezeu, cu care doar El s-ar fi jucat, cum avem noi acum figurine etc.
Sunt mândru de noi că n-am fost obedienți. Pentru că - până să ajungem la concluzia că viața n-are niciun sens - inventăm noi câteva sensuri acolo. Și nu de puține ori în orașe noi intrăm pe sens unic. Simțim lucruri și putem vorbi - prost, insuficient, superficial, sau oricum - despre asta.
Mi-au mai rămas în cap două imagini foarte importante pentru mine - valențele fericirii, respectiv dialogul interiorizat al lui Felix din celulă, de când își aștepta condamnarea.
Prima, cea cu valențele fericirii, a fost minunată din perspectiva asocierilor, pornind cu înregistrările de familie și terminând cu practica machiavelică a râsului. Fericirea noastră e o născocire, cu siguranță e mimesisul a ceva ce ne depășește. Ceva ce nu noi am făcut, cât mai degrabă învățăm să facem, în fiecare clipă. Trecând ușor - probabil - în sfera "Lumii ideilor pure" a lui Platon, mi se pare că e o inducție simplă. În fiecare moment putem fi mai fericiți. Comparativ cu ce / cine? Cu modelul universal al fericirii - un arhetip. L-am atins vreodată? Niciodată. Mereu am atins o copie a modelului universal, unicată, la care nu ne-am mai întors niciodată decât cu gândul. Și nici măcar atunci nu ne-am amintit-o bine, așa cum am trăit-o.
Ideea e simplă. Cineva a făcut matrița fericirii absolute. A făcut-o țăndări după, de frică - probabil - după care a împrăștiat-o în fiecare dintre noi.
Iar spectacolul iterează ideea că noi ne-am descotorosit de propriile noastre fericiri, printr-o alegere conștientă, fericiri care au ajuns în Spațiul interzis.
A doua imagine foarte importantă a fost procesul de conștiință al lui Felix de dinaintea condamnării sale. Nu știu, cu siguranță nu doar mie mi se întâmplă treaba asta, dar de fiecare dată când fac ceva în viață creierul meu face scenarii superbe (mai mult sau mai puțin) simultane. Și asta nu pentru că nu mi-ar face plăcere să fiu luat sută la sută prin surprindere, atâta doar că e în natura mea să circumstanțiez totul. E frustrant să faci asta și în viața de zi cu zi, nu numai în scris. În viața de zi cu zi sunt unul dintre personajele mele, am zile ciudate în care ies din casă într-un fel de third-person augmentat, în care îmi conștientizez corpul, sau gândurile din exterior. Unii ar putea să creadă că asta ciudat, e câte un mind-slip izvorât din dorința asta de a scrie totul despre tot. Urmată de realizarea că asta e - pentru moment - imposibil.
Mi-a plăcut contextualizarea pe care au adus-o spectacolului Andreea Esca, Adelin Petrișor, Vlad Petreanu și Tudor Mușat, în propriile roluri. Aș da oricând la schimb pandemia actuală pe una de zâmbit, fie ea și mai contagioasă de atât. Mi-a adus aminte instant de o emisiune serioasă supusă unui context total nepotrivit, am să las linkul aici:
Despre vocile poveștii în sine, mulțumesc Alexandru Potocean, Istvan Teglas, Ada Galeș, Sabina Lazăr și Luca Rădulescu, nu pot să nu remarc potrivirea, ca de fiecare dată până acum.
Partea a doua a spectacolului, cea în care am depășit alegoria, intrând într-un veritabil podcast, a fost poate chiar mai plăcută pentru mine. Nu cred că a existat un text prestabilit pentru ea, a fost mult mai personală și mai circumstanțiată. Morala întregii "fabule" de dinainte, dacă vreți. Mi-a plăcut că fiecare a primit câte o întrebare diferită, una care îi reprezintă cel mai bine (ca spectator, am încercat să îmi răspund ulterior la toate în cap).
Îmi plac ideile despre fericire ale oamenilor (chiar și cei care susțin că nu există, diversitatea funcționează bine). Aș vorbi la nesfârșit despre asta, pentru că nimic nu e bătut în cuie. Și mai știu că m-aș răzgândi - probabil - în fiecare clipă. Sau mi-aș nota ceva la care nu m-am gândit niciodată / m-am gândit mult prea puțin.
Am să pun în final o viziune de-a mea (mai veche), despre Geneză (în versuri), după cum urmează (nu e tocmai profesionist într-o cronică așa ceva, dar sper să facă măcar pe cineva fericit, cum m-a făcut pe mine Happiness, loading. It might take a while):
În prima zi Dumnezeu s-a întins 3,5 centimetri
Până la raftul de sus de la Ikea
Pe care stăteau cerurile și pământul
Și - de oboseală - le-a pus invers
Soarele s-a scurs din unsoare
Și i-a căzut în cerul de sub picioare
Picătură cu picătură cu picătură
A făcut apa vinul paracetamolul
Pe urmă din vin a separat alcoolul
L-a tras pe bărbat prin el
Și l-a aruncat până-n fundul cerului
Unde stătea de veșnicii întregi nimicul
A văzut că ceva nu se leagă
Și a aruncat un măr în capul primului om
Primul om s-a enervat
Dar nu știa ce-i aia - fiindcă nu exista -
Și Dumnezeu i-a zis
Vezi că nu știi ce faci
Am să inventez eu
Gravitația mai târziu
Ești prost -
Deja omul începea să se bucure
Dar tot nu știa ce înseamnă
Să te bucuri - pentru că nu exista încă -
Prost suna bine pentru moment
Și - ca să se distreze - Dumnezeu a făcut ecoul
Omul îi striga
Mulțumesc Doamne
oamne
oamne
Sunt prost
ost
ost
Și Dumnezeu râdea - dar ce e și râsul ăsta
la urma urmei - nu exista încă
Și omul - cuprins de catharsisul inspirației -
I-a spus - Doamne, mai fă unul ca mine
Dumnezeu a ascultat întocmai
Și - când al doilea bărbat
a ajuns pe fundul nimicului -
Primul i-a spus
Ești prost
ost
ost
Al doilea a râs dar nu știa ce face
Dumnezeu se distra copios cu cei doi
A mai făcut minuni păsări și alte lighioane
A făcut timpul și vârstele
După care s-a apucat să înfileteze Soarele
Zi și Noapte
Ziua
Noaptea
Ce e asta? au întrebat oamenii speriați
Disco, a răspuns Dumnezeu precaut
Puneți mâna și mișcați-vă pe acolo fără noimă
Dar nu mai sunt nori. au răspuns
oamenii speriați
Vorba vine - speriați -
Tot nu știau ce sunt
Dumnezeu a așteptat
Până la următorii zori
Să mai exerseze femeia de câteva ori
Și după ce a terminat
A luat-o de după umeri
Și a înzestrat-o cu
Darul fluieratului
Te împing acum? Ești gata? a întrebat-o
Dar femeia l-a privit în ochi și i-a spus ferm
Mai vreau să știu.
Ce să mai știi?
Totul.
Vai de capul meu - a spus Dumnezeu oftând -
Ia un loc și o să îți mai spun
Vezi munții ăștia?
Da.
Bun. Eu i-am făcut.
(femeia muțise)
Vezi soarele ăsta?
Da.
Bun. Tot eu l-am făcut.
(nimic)
Vezi proștii ăia?
Care (?), că e doar unul acolo jos.
Dumnezeu începe să tremure
C-cum?
De jos se aude - Doamne
Doamneee
(ecoul te lasă fix la nevoie)
Doaaamneeee
Ne jucam și noi
Și l-am împins în soare
Nu știam...
Bă - răspunde Dumnezeu -
Tu ești primul sau al doilea?
Ce face?
(pe urmă Dumnezeu i-a explicat numerele)
Al doilea, Doamne
Bine - a zis Dumnezeu -
Întâi am să îți arunc ceva
Femeia înghite în sec
Pe urmă vă faceți că nu vedeți când întorc lumea
Și vă aduc unde vă e locul
O împinge pe femeie pe neanunțate
Dar ea se agață cu ultimele puteri de glezna lui
Doamne, mai vreau să știu! îi spune
Nu. - i se răspunde
Femeia începe să îl gâdile pe Dumnezeu
Din greșeală
Și - dintre lacrimile de râs -
Încep încet să se desprindă taine nebănuite
Puse sub semnul larg al intuiției
fe mi ni ne
Gata. Desprinde-te odată și cazi în ceruri!
- îi spune Dumnezeu
și o suflă lin
cu atenția unui părinte bun
să nu cadă pe Soare
Du-te!
Du-te și umple-i capul cu prostii
Complică-i viața
Și fă-i copii.
Iar tu împărățește tot
Cu voia mea
Și fă-ți accesorii din orice
Învață-l să fluiere
Dar întâi dă-te mare că știi tu
Și tot așa...
Cei doi oameni
Au închis împreună
Ochii celuilalt
Și s-au iubit
După cum spun statisticile
Populației de azi
- Refacerea Lumii -