Ca în orice an, şi-n 2005, perioada octombrie-decembrie a fost una foarte aglomerată d.p.d.v. al premierelor cinematografice. Şi parcă mai diversă ca de obicei. Pentru că, pe lângă filmul hollywoodian, acela mai puţin comercial e destul de prezent. Odată cu apariţia unor distribuitori independenţi noi (Transilvania Film, Moebius), filmele independente distribuite în sălile româneşti sunt tot mai numeroase, ceea ce nu poate fi decât îmbucurător, căci fiecare spectator va putea alege ce-l interesează. Sunt încă zone întregi ce lipsesc aproape cu desăvârşire din sălile româneşti (cea asiatică, de exemplu), dar ele sunt compensate când şi când prin festivaluri.
Aşadar, finalul lui 2005 a fost destul de divers şi bogat în premiere cinematografice, în genuri şi acoperind cam tot spectrul calitativ: de la catastrofe la filme foarte bune. Voi începe cu cele care atrag atenţia, pentru a termina/începe anul într-o notă optimistă.
 Torremolinos 73 (2003), regia Pablo Berger, e o comedie spaniolă de calitate, dar care a trecut, din păcate, aproape neobservată. E un film nu tocmai nou, dar care poate fi văzut fără nici o problemă la 2 ani şi jumătate de la premiera mondială. Axată pe sex, ca multe din comediile spaniole, Torremolinos 73 spune povestea unui experiment - unui comis voiajor care vinde (în pierdere) enciclopedii i se propune să realizeze filme porno pentru un studiu internaţional. Umorul e reţinut, iar poantele cu tentă sexuală bine echilibrate, astfel că filmul nu cade nici o clipă în vulgar. Dacă-l mai prindeţi pe undeva, nu-l ocoliţi!
 Tot spaniolă şi tot cu mult umor de calitate e Crimen ferpecto / O crimă ferpectă (2004), de Alex de la Iglesia. Cu un simţ al fizionomiilor foarte ascuţit, regizorul pe asta se bazează cel mai mult - pe figurile personajelor, dintre care adorabilă e cea care-l asaltează pe vânzătorul dintr-un raion de bărbaţi (Monica Cervera), vânzător care trebuie să dea lovitura la încasări ca să nu-şi piardă slujba.
 Va, vis et deviens / Trăieşte! (2005) e filmul românului Radu Mihăileanu, care filmează în Franţa de mult timp. Mihăileanu e cel ce făcuse un film de mare succes - Train de vie, cu un sat de evrei care a fugit de nazişti într-un tren, prin toată Europa, în timpul celui de-al II-lea Război Mondial. Trăieşte! e povestea (gravă) a unui copil din Etiopia ce se dă drept evreu pentru a putea fi adoptat de Israel. Filmul jonglează foarte bine cu tema căutării identităţii, a luptei pentru supravieţuire şi a problemelor ce decurg din acestea. E bine ţinut în mână şi, în ciuda lungimii (2h20), nu plictiseşte deloc.
 E o comedioară (bosniacă) puţin forţată Sivi kamion crvene boje / Camionul roşu-gri (2004), de Srđan Koljević, cu un umor kusturician nu întotdeauna eficient. Are scene reuşite, dar pe ansamblu puţin cam agitat şi obositor. Eventual pentru amatorii de film balcanic...
 The Chumscrubber / Revolta generaţiei X (2005), de Arie Posin, e un film american independent de cea mai bună calitate. E acel gen de film-frescă ce face portretul unei comunităţi aproape dezumanizate - clasa medie americană fără mari probleme financiare, care trăieşte în suburbiile liniştite. De la figura transpusă în altă lume a lui Ralph Fiennes (primarul localităţii),la adolescenţii ce derapează grav şi răpesc un băieţel pentru a face rost de droguri, filmul e punctat prin laitmotivicul joc video The Chumscrubber, personaj ce-şi smulge capul şi-l foloseşte ca pe o ghiulea. E un film pertinent şi cu găselniţe foarte inspirate.
Schiţa unei comunităţi e şi The Football Factory / Fanaticii fotbalului (2004), de Nick Love, de data asta lumea de cartier din Anglia. E genul de film cu golani de cartier, fără identitate, care se asociază în găşti, eventual pe criterii de afinităţi fotbalistice. Dinamic şi inspirat vizual, nu neapărat original, dar foarte OK, The Football Factory are ca punct forte portretul pe care-l face unei lumi în derivă, violentă în mod gratuit şi-n care fiecare individ încearcă să supravieţuiască cum poate.
 Cronica unei generaţii avem şi-n Babylonsjukan / Sindromul Babilon (2004), de Daniel Espinosa. E vorba de un grup de tineri din Stockholm, rătăcind în căutarea unui sens. E o comedie, dar una mai degrabă amară. Chefuri, nebunii, sex, dragoste, răpiri - totul e un carusel alert, în care protagoniştii se caută, se evită, se doresc ori se urăsc unii pe alţii şi totul împreună dă senzaţia de babilonie. Iar sindromul Babilon se referă la alienarea pe care o induce societatea de consum, robotizată, şi la sclavul pe care şi l-a făcut din consumatorul dependent de actul consumului.
 Crash (1996) şi eXistenZ (1999) rămân, fără-ndoială, vârfurile lui David Cronenberg. A History of Violence / Umbrele trecutului (2005) e însă confirmarea unei alte perioade din cariera sa - cea a analizei aprofundate a fenomenului şi a resorturilor angoasei şi violenţei. Spider era deja centrat pe această temă, iar A History of Violence continuă introspecţia şi analiza obsesivă a angoasei. Filmul e extrem de bine ritmat, echilibrul familial solid de la-nceput se zdruncină încetul cu încetul, până la cutremurul din punctul culminant. Lucrurile nu sunt întotdeauna ceea ce par a fi, iar apele calme la suprafaţă pot ascunde mâluri îngrozitoare în adâncime, ne transmite Cronenberg. Un film ce nu trebuie ratat.
 Un fil à la patte/Cum se ţin bărbaţii în lesă (2005) e filmul unui clasic francez - Michel Deville. E o ecranizare după o piesă bulevardieră, de Georges Feydeau, iar meritul major al lui Deville e că ştie să facă, dintr-un gen desuet, o comedie rafinată. E-adevărat că se bazează foarte mult pe actori (Emmanuelle Béart, Charles Berling, Dominique Blanc, Stanislas Merhar, Sara Forestier...), dar distanţarea faţă de text e la fel de importantă, iar nota uşor ironică, subtilă, dă întreaga măsură ecranizării.
 Joyeux Noël / Crăciun fericit (2005), de Christian Carion, nu e neapărat un film de Crăciun, ci poate fi văzut oricând. O producţie europeană (Franţa, Germania, Marea Britanie, Belgia, România), Joyeux Noël e povestea unei fraternizări de Crăciun, în timpul Primului Război Mondial, în prima linie a frontului, când armatele scoţiană, franceză şi germană au încetat focul şi au sărbătorit Crăciunul împreună. Semi-comedie, semi-dramă, filmul e "în spirit larg european", adică în spiritul vremilor în care trăim, puţin exagerat pe alocuri, dar nu rău în ansamblu.
 Sunt şi două filme de animaţie pe ecrane - unul britanic (Wallace & Gromit: The Curse of the Were-Rabit / Wallace şi Rabit: Blestemul iepurelui rău, 2005, de Steve Box şi Nick Park), celălalt american (Chicken Little / Puiu' mic, 2005, de Mark Dindal). Nick Park (Chicken Run) e un maestru al animaţiei cu plastilină şi are la activ 3 Oscaruri pentru scurt-metraj de animaţie (dintre care 2 din seria Wallace & Gromit). Filmul de faţă e [şi] o parodie la genul horror, de filme cu vârcolaci (de unde şi jocul de cuvinte: were-rabit, de la werewolf) şi e adorabil de "ecologist", aproape mai ecologist decât Myiazaki!
 Chicken Little e produs de studiourile Disney, nu lipsit de imaginaţie, dar nici debordând. Dialogurile sunt OK, dar la capitolul animaţie nimic special.
 În sfârşit, un film "de sezon", cu multă zăpadă adică - La Marche de l'empereur / Calea împăratului (2005), de Luc Jacquet. E un film cu şi despre pinguini, filmat în totalitate în Antarctica, în condiţii extrem de dificile. Sunt adorabili pinguinii observaţi cu camera, înduioşătoare poveştile de supravieţuire în condiţii atât de grele, dar prea lacrimogene o parte din comentariile din off. De asemenea, muzica nu tocmai inspirată. În rest - imagini foarte frumoase, pentru care merită o deplasare la cinema.
Filmele "de răsunet", lansate cu tam-tam, ale sfârşitului de an, au fost King Kong, Harry Potter 4 şi The Chronicles of Narnia. Ele continuă (şi, probabil, vor continua cel puţin câteva luni încă) să ruleze în săli.
 King Kong e filmul lui Peter Jackson (cel cu Lord of the Rings) şi, evident, e o mega-producţie. Meritul lui Jackson, şi ceea ce face ca filmul să fie mai mult decât un spectacol grandios de 3 ore, cu mari desfăşurări de forţe, e tuşa retro pe care o imprimă filmului şi accentele ecologiste din discurs. Asta diferenţiază filmul lui Jackson de altele din serie şi-l face să fie mai mult decât un simplu film cu monştri ce distrug oraşele moderne. Dacă trilogia Stăpânului inelelor va marca, fără-ndoială, istoria cinematografului comercial, dar nu mai mult de-atât, King Kong s-ar putea să se impună ca o abordare uşor diferită în filmele de gen. Monştri "umanizaţi" există în istoria cinematografului - de la Frankenstein la King Kong - dar ceea ce e cel mai percutant la filmul lui Jackson, e amestecul de retro şi efecte speciale de ultimă oră, plus substratul ecologic à la Miyazaki. Un film care, în ciuda lungimii, se vede cu plăcere.
 Pe de altă parte, Harry Potter începe să nu mai spună nimic. Fascinanta lume a magiei începe să-şi piardă din forţă şi să-şi uzeze mecanismele de atracţie - ceea ce e prea mult strică. Elementul de noutate odată epuizat, se instaurează cel de repetitivitate fără sens. Desigur că filmul e din nou plin de efecte speciale, unele scene sunt captivante, dar în ansamblu e o senzaţie prea accentuată de déjà vu. Harry Potter and The Goblet of Fire / Harry Potter şi Pocalul de foc (2005) e regizat de Mike Newel.
 The Chronicles of Narnia: The Lion, the Witch and the Wardrobe/Cronicile din Narnia - Leul, vrăjitoarea şi dulapul (2005), regia Andrew Adamson, e mai degrabă un film pentru copii, nu lipsit de fast şi ritm, dar fără prea multă surpriză sau originalitate. Nişte copii evadează din sumbra lume în care trăiesc (în Anglia celui de-al II-lea Război Mondial) într-o lume de poveste - Narnia, în care se dă lupta între forţele răului (conduse de o vrăjitoare) şi cele ale binelui (conduse de un leu). Spectacolul e oferit de animalele şi creaturile Narniei, iar efectele speciale îşi au rolul lor foarte important.
 Dincolo de atmosfera sumbră, partea a doua a lui Saw / Puzzle mortal 2 (2005), regia Darren Lynn Bousman, e la fel de neconvingătoare ca şi prima. Cum de toţi cei ţinuţi captivi se lasă copleşiţi de groază şi nu fac nimic concret ca să evadeze, atâta timp cât: 1. sunt mulţi şi-şi pot uni eforturile (fizic) pentru a o face; şi 2. au la îndemână tot felul de lucruri pentru a sparge uşi sau chiar ziduri? Scenariul în sine e construit plecând de la premisa că cei captivi intră în jocul răpitorului şi nu fac nimic să scape. Nici măcar nu se gândesc să spargă camera care-i supraveghează şi care-i permite răpitorului să-i mânuiască aşa cum vrea el. De aşteptat partea a treia...
 Tot din seria horror, remake-ul pentru piaţa americană după Dark Water-ul japonez, care se numeşte tot aşa - Dark Water / Apă întunecată, (2005), regia Walter Salles - e sub nivelul originalului. Japonezii (asiaticii în general) ştiu ca, pe lângă elementul horror, să introducă un anumit rafinament care sporeşte efectul asupra spectatorului. Hollywood-ul rar reuşeşte aşa ceva, iar Dark Water e exemplul tipic de copie fără vlagă.
 The Skeleton Key / Cheia schelet (2005), regia Iain Softley, e un thriller cu oarecare atmosferă (sudistă), cu oarecare mister, dar care nu iese prin nimic în evidenţă. Bună Kate Hudson şi o plăcere să o revezi pe Gena Rowlands.
 Tot la capitolul thriller-horror, The Exorcism of Emily Rose / Un caz de exorcizare (2005), regia Scott Derrickson, lansat la Veneţia (oare de ce?) nu-i mai mult decât un alt film cu posedaţi şi exorcizări. Nimic - de la poveste şi regie, până la distribuţie - nu excelează.
 Aşa cum nu excelează Red Eye / Zbor de noapte (2005), de Wes Craven, thriller cu implicaţii politice. Filmul are ceva suspans, şi e chiar de apreciat că tensiunea ţine destul de bine, în condiţiile în care 90% din acţiune are loc într-un spaţiu închis - în avion. Nu iese totuşi din zona comunului.
 Tot în avion e plasată acţiunea lui Flightplan / Jurnal de bord (2005), regia Robert Schwentke, care e ceva mai susţinut decât Red Eye. Tot thriller, despre răpirea unui copil pentru îndeplinirea unui plan al răpitorilor, filmul oscilează (în sensul bun, căci asta sporeşte suspansul) o bună perioadă între două ipoteze: nu ştii dacă mama copilului delirează sau dacă e vorba de o întreagă conspiraţie. Cu Jodie Foster în rolul principal.
 La Veneţia (iarăşi de ce?) fusese lansat şi Four Brothers / Patru fraţi (2005), de John Singleton - lungă înşiruire de clişee şi banalităţi care vor să construiască o poveste de răzbunare cu patru fraţi de sânge. În fond, filmul nici măcar nu merită deplasarea la cinema, chiar dacă numele lui Singleton e destul de cunoscut prin festivalurile internaţionale.
 Le Transporteur 2 / Curierul 2 (2005) e un film produs (şi scenarizat) de Luc Besson, din seria celor de acţiune cu care ne-a obişnuit. Evident că nu lipsesc scenele de lupte în stil oriental, conform pasiunii pe care cineastul francez o are pentru Extremul Orient. Ca şi prima parte, nici aceasta nu se remarcă, chiar dacă acţiunea e destul de bine ţinută în mână. Regizată, ca şi prima parte, de Louis Leterrier.
 36 Quai des Orfevres / Poliţia Judiciară (2005) e un policier în tradiţie franceză, atent analizat de presa hexagonală. Poate pentru că actori de primă mână joacă în film: Daniel Auteuil, Gérard Depardieu, André Dussolier, Roschdy Zem... Căci, în rest, filmul, în ciuda unui scenariu bine scris (cu o poveste poliţistă - descifrarea unor crime - şi o alta din culisele directoratului Poliţiei Judiciare franceze), nu impresionează nici prin atmosfera sumbră, nici măcar prin interpretări. Actorii sunt aşa cum îi ştim, iar Daniel Auteuil (steaua incontestabilă din cinematograful francez de azi) în mod categoric filmează prea mult...
 Rămânând în zona europeană, nu e rău şi merită văzut pentru destindere britanicul Fakers / Falsificatorii (2004), regia Richard Janes, comedie cu destul umor, plasată în lumea interlopă. Fusese lansat la Festivalul Filmului Britanic la începutul lui noiembrie, iar acum rulează şi-n cinematografe.
 E extrem de plicticos şi fără forţă germanul Barfuss / Desculţ, nebun şi-ndrăgostit (2005), de Til Schweiger. Comedie romantică, având unele accente grave, satiră de moravuri şi cronică de tinereţe rebelă, Barfuss suferă de, în primul rând, lipsă de imaginaţie scenaristică. Apoi, nici regia nu-l ajută, aşa că filmul e (încă un) deserviciu adus filmului german în România (şi-aşa foarte slab reprezentat).
 Se petrece în cea mai mare parte în Marea Britanie, dar e american (şi foarte prost) Goal! / Gool! (2005), regia Danny Cannon (originar din Anglia). E genul de film ce tratează despre puterea voinţei - nevoia de a învinge şi de a-şi făuri o carieră în fotbal a unui emigrant mexican din Los Angeles. Plin de clişeele filmului de gen şi extrem de previzibil. Cu Marcel Iureş.
 Britanic e cel mai recent film - The Constant Gardener / Prietenie absolută - al brazilianului Fernando Meirelles - cel care făcuse foarte apreciatul Cidade de Deus, care l-a impus pe plan internaţional. Meirelles păstrează ca pe o constantă angajarea în sensibilizarea spectatorului faţă de copiii din medii defavorizate şi trece acum din Brazilia în Africa, pentru a ne spune povestea (ce se dezvăluie treptat) a unei femei care luptă (şi moare) pentru a demasca planurile diabolice ale unor companii farmaceutice. Pentru a putea lansa pe piaţă medicamente noi, acestea le testează mai întâi pe copii africani. Filmul a fost în competiţia oficială a Mostrei veneţiene şi-i are în rolurile principale pe Ralph Fiennes şi Rachel Weisz. Un film sensibil, angajat şi combatant nu la modul agresiv-propagandistic, ci atât cât trebuie şi-i stă bine unui film ce vrea (şi) să tragă un semnal de alarmă, nu doar să adune premii şi să facă încasări.