Acum, ce-i drept, oamenii aceia, care au rămas în istorie cu panicoasa lor alergătură, nu erau deloc coborâţi din copac, cum se spune incorect politic. Era normal să se sperie - nu doar că nu mai văzuseră în viaţa lor aşa ceva, dar le mai era şi proaspăt în memorie accidentul din 22 octombrie acelaşi an, când o locomotivă identică celei de pe pânză, lăsată de frâne la intrarea în Gare de Montparnasse, făcuse praf tot ce i-a stat în cale, pe peron, năpustindu-se prin zidul spart, până în stradă. Ei, cum să te lase rece pârdalnica de asemănare?!
În cei aproape 130 de ani care au urmat, trenul a devenit un personaj principal al filmelor. De la The Great Train Robbery, făcut în 1903 de proiecţionistul reprofilat Edwin S. Poter, la The General, cu genialul Buster Keaton (1926), America şi-a scos "la produs" trenul - una dintre emblemele sale naţionale, nedetronat nici atunci când invenţia fraţilor Wright ai lor şi a lui Traian Vuia al nostru, avionul, a luat înălţime şi s-a dus... s-a mai prăbuşit... şi tot aşa.
Dar gara şi trenul au rămas... poate mai demodate, sigur mai "încete" dar şi generatoare de poveşti mai tihnite, mai cu suflet. Publicul nostalgic, predispus către ritmul tihnit şi spre întâmplările luate "mai cu încetişorul, drăguţă" s-a regăsit pe undeva, prin gările în care trenul fie că vâjâia falnic, fără păs (adică oprire), fie staţiona - dând naştere unor întâlniri, mai mult sau mai puţin aşteptate, fie nu venea deloc, lăsând aşteptările să-şi producă efectele, cel mai adesea dramatice; căci, dacă ar fi fost banale, cinematograful cu siguranţă nu s-ar fi oprit chiar asupra lor.
Din amintiri de cinefil, îmi revin în memorie gara din Steaua fără nume (Mona, l'étoile sans nom), acolo unde acceleratul nebun călcase două gâşte ale şefului... că doar nu avea nici cum să oprească, nici cum să le ocolească. În versiunea lui Henry Colpi, cu Claude Rich şi Marina Vlady aduşi să filmeze chiar în România, oprirea neanunţată a acceleratului pe care elevele Domnişoarei Cucu îl petreceau clandestin, lăcrimând şi oftând visător, dă un întreg târguşor interbelic peste cap. Frumuseţea divină a Monei nu doar că este ireală, dar amorul născut din hachiţe de cocotă ce s-ar dori purificată trece la fel de repede ca trenul. Rămâne aburitul profesor Miroiu, să suspine şi să boteze o stea... una prin care, cu siguranţă, nu va trece nici un tren.
Amicul Moscu Copel filmase într-un documentar Sahia, prin anii '80, tembelismul tandru (dar tot visătoriu) de Pe malul Ozanei. Un alt târguşor, numit chiar aşa - Târgu Neamţ - locul unde nu se întâmpla nimic şi unde speranţele iluzorii se legau de terminarea liniei ferate aflate în construcţie. Dar, fiindcă la finalul filmului aceasta nu ducea nicăieri (căci doar până acolo ajunsese investiţia), regizorului i s-a dat sarcină să mai facă "o continuare" şi după aceea, când va fi gata. Fără complexe, dar cu umorul lui ghiduş, Copel chiar va descoperi la faţa locului o idilă neconsumată, dar posibilă, între fata care preia filmul de la gară, ca să-l bage în aparatul cinematografului, şi ceferistul galant, ce-o ajută să care rolele şi să împingă căruţul. Din păcate, degeaba se hrăneşte dânsa cu imaginile celebre, văzute pe geamlâcul cabinei de proiecţie - priviri galeşe, îmbrăţişări pătimaşe, săruturi lungi... Dumnealui rămâne rece, om al datoriei profesionale şi atât. Cum să nu faci un film, fie el şi de numai 10 minute, intitulat chiar aşa - Intrarea unui tren în gară? Desigur, un alt tren, important prin omagiul adus fraţilor precursori...
Cu Vokzal dlya dvoikh / Gară pentru doi (1982), Eldar Riazanov făcea ceva glasnost avant la lettre. Eroii jucaţi de Oleg Basilashvili şi Ludmila Gurcenko se întâlnesc (puţin spus) inamical, se ceartă, se împacă, se îndrăgostesc... între două trenuri, dar la diferenţă de 24 de ore unul de altul. Ca percepţie, gara aceea este când circ, când balamuc, când iad, când lagăr - oricum, absurd, prostie, răutate şi şmecherie multilateral dezvoltate. Şi totuşi, autorii găsesc acolo şi motive de râs, de tandreţe care acoperă mizeria socială şi unele dintre produsele ei umane. Revăzut azi, la 40 de ani distanţă, filmul îşi păstrează intacte prospeţimea, autenticitatea şi farmecul. Semn că...
Netflix (pentru că aici voiam să ajung) mai oferă, încă, pe portalul său un alt film... să-i zicem din aceeaşi familie, pe care îl recomand din toată inima: Ostre sledované vlaky / Closely Watched Trains / Trenuri strict supravegheate, făcut de cehul Jiří Menzel (1967), este o bijuterie cinematografică ajunsă la venerabila vârstă de peste o jumătate de secol. Că ea a primit şi Oscarul pentru Cel mai bun film străin, în 1968, nu e de mirare. Ce se petrece acolo? Nimic (în aparenţă); totul (în realitate). O pendulare - comică iniţial, apoi tragică între erotism şi eroism, între ridicol, grotesc şi sublim. Universul sufocant al unei mici gări de provincie din Boemia, în timpul războiului, găzduieşte atâtea şi atâtea chestii... Tradiţia oamenilor mărunţi, dar care pot deveni eroi (dacă ştii cum să te uiţi la ei şi cum să-i iei) este una dintre temele de căpătâi ale culturii ceho-slovace; o regăsim la Milos Forman, la Věra Chytilová, Jan Němec, Jaromil Jireš, Vojtěch Jasný în filme, la Milan Kundera şi Vaclav Havel în literatură. Trenurile... acestea, oricât ar fi ele de strict supravegheate, pot sări în aer ca nişte artificii, atunci când oamenii aceia mărunţi, plini de fleacuri, de ticuri, obsesii şi alte mici păcate, născuţi din stirpea bravului soldat Svejk, se încurcă - năuci şi amuzanţi- în propriile spaime, ajungând să se înalţe neaşteptat (mai cu intenţie, mai fără) din inerţiile, din temerile şi frustrările condiţiei lor de anonimi neînsemnaţi. Gara lui Menzel - prin care trec agale porumbeii, slujbaşii şi trenurile; în care săruturile a doi amorezaţi ingenui sunt restricţionate de paleta impiegatului de mişcare ori de ţăcănitul telegrafului; unde rezistenţa contra ocupantului oscilează de la ştampilarea unor fese de damă până la aruncarea în aer a trenului doldora cu muniţii - adună în arealul ei limitat atâta tensiune omenească, ridicol sau dramatism, făcându-te să te amuzi ori chiar să râzi, să tremuri şi să aluneci, oricât de cerebral şi de dur ai vrea să rămâi, într-o compasiune deloc ruşinoasă de tandreţe, nu doar culturală, faţă de aceşti fermecători inocenţi, cum le-ar fi spus polonezul Andrzej Wajda.
