Dintre acestea, propunerile greceşti par a se afla sub semnul înstrăinării. Mai precis, acţiunea şi eroii acestora se plasează imediat dincolo de marginea lumii obişnuite. Societatea umană este la o aruncătură de băţ, este vizibilă, dar a încetat să fie tangibilă. Ceva nedefinit, ameninţător, apocaliptic, a rupt legăturile normale. Chiar dacă ruptura este diferită, chiar dacă ameninţarea se apropie din zări nedefinite, fiecare protagonist este forţat să îşi accepte şi să îşi înfrunte propria apocalipsă (înţeleasă în sensul ei original, grecesc, de "descoperire, revelaţie"). Fie că asta înseamnă acceptarea sfîrşitului unei relaţii amoroase, ca în Bella, şocul violenţei scăpate de sub control ca în Pathologies of Everyday Life sau, ca în Postcards from the End of the World, renunţarea la iluzoria plasă de siguranţă a societăţii de consum şi contemplarea nudităţii propriei vieţi.
Postcards from the End of the World (r. Konstantinos Antonopoulos) plasează sfîrşitul lumii pe insula grecească Syros, în Arhipegalul Cycladelor din Marea Egee. Izolaţi de civilizaţia urbană, Dimitris şi Dimitra, un cuplu grec, cu două fete adolescente, speră să petreacă o vacanţă binemeritată. Destinaţia a fost aleasă cu grijă, în urma rating-ului de pe TripAdvisor. Însă izolarea nu face decît să scoată la iveală tensiunile din cuplu, spleen-ul agitat al vieţii burgheze de familie. Plaja o împart cu alte două cupluri, care reprezintă ceea ce au fost şi ei cîndva şi respectiv ceea ce vor fi peste un timp: o pereche de tineri ruşi, cu un apetit sexual intimidant, şi o familie de pensionari francezi, ce trăiesc într-o armonie îngheţată.
Disonanţa dintre cadrul idilic al vacanţei perfecte şi tensiunile mocnite din cuplu sunt exprimate cinematografic prin contrastul dintre lumina apolinică caracteristică insulelor greceşti, optimistă şi încurajatoare, pe de o parte, şi muzica electronică dionisiacă, disruptivă, pasională, pe de altă parte.
Astfel, după o zi liniştită pe plajă, cu oboseala plăcută a mării în muşchi şi înconjuraţi de lumina de miere a apusului, familia perfectă se îndreaptă către locul de cazare. Deodată, izbucneşte o muzică barocă corală, ca a unor serafimi înarmaţi cu săbii de foc care anunţă, solemn şi fără drept de apel, apocalipsa (asocierea cu sacrul nu este întîmplătoare, compozitorul Larry Gus utilizînd vechi înregistrări cu muzică ortodoxă, pe care le-a combinat cu efecte digitale într-un amestec baroc experimental şi iconoclast). După doar cîteva secunde, muzica încetează la fel de brusc şi totul revine la normal. Spectatorul este astfel invitat să intre atît în disfuncţionalitatea perfect armonizată a cuplului, dar şi pregătit să urmărească derularea cu valenţe catastrofice a naraţiunii. Căci, rapid, se invocă frica cea mai profundă a omului modern, ameninţarea cea mai tragică, dezastrul cel mai radical. Nu, nu este noapte atomică, deşi dă fiori mai reci. Nu este nici izbirea cu un asteroid imens, deşi şocul este mai puternic. E chiar mai grav: e picarea internetului.
Începînd din acest moment, zilele încep să fie numerotate ca într-un fel de geneză inversă, în care fiecare zi reprezintă o etapă de dezvoltare şi se încheie cu un "toate sunt bune foarte". Din ce în ce mai izolaţi de restul civilizaţiei şi din ce în ce mai apropiaţi unul de celălalt, cei doi progresează într-o cunoaştere şi acceptare spirituală a propriei lor vieţi de familie. Nu au nevoie nici de cuvinte terapeutice, nici de jocuri de rol psihologizante. Tot ceea ce trebuie să facă este să asculte cicadele şi vîntul marin şi, mai ales, să se lase cu încredere în voia sorţii. În a şaptea zi, ca şi Dumnezeu, se vor odihni într-o linişte spirituală deplină.
Pathologies of Everyday Life (r. Alexandros Papathanasopoulos) se desfăşoară tot departe de oraş, însă nu pe o insulă izolată, ci într-un crîng pustiu de la marginea metropolei. În noapte, doi foşti colegi de la şcoala de actorie, Robin şi Sebastian (Chris Scott şi Wesley Jones), ruminează agresiv, cu însufleţiri teatrale, cauzele eşecului lor. În accente shakespeariene (iar alegerea regizorului de a-şi scrie replicile în engleză este foarte potrivită pentru a exprima legătura cu marele Bill), cei doi îşi clamează drama şi acuză nedreptatea societăţii care i-a împins, fără drept de apel, la margine. În locul unei cariere de succes, au ajuns vînzători la supermarket. Spre deosebire de alţi rataţi, ei ştiu cine este vinovat şi, mai mult, sunt hotărîţi să schimbe starea de lucru printr-o declaraţie de principii. Ca în orice comedie de calitate, socoteala le va fi complet întoarsă pe dos. Dar, tot în spirit shakespearian, comicul va fi împletit cu tragicul.
Bella (r. Thelyia Petraki) este o mică bijuterie cinematografică. Anthi (Elena Topalidou) a avut, cîndva, o aventură cu un bărbat sovietic în hotelul "Belgrad" din Moscova, în camera 1717. Acum, nu i-a rămas decît să converseze imaginar cu amantul său, prin scrisori care nu ştim dacă vor fi vreodată scrise şi trimise. Fumînd cu nesaţ şi fără întrerupere, îi povesteşte cum cresc cei doi copii ai săi sau despre dificultăţile materiale cu care se confruntă. Cu alte cuvinte, viaţa cotidiană şi tragedia sa.
De cealaltă parte a cortinei de fier, însă, totul pare să se fi terminat încă înainte de a fi început: bărbatul îşi vede de viaţa sa de burlac în capitala sovietică şi aşteaptă, fără ca măcar s-o ştie, sfîrşitul inexorabil al comunismului sovietic.
Thelyia Petraki coase laolaltă un ton oniric, obsesiv, aproape autist, construit de îndelungile monologuri ale lui Anthi, contrazise de realitate, şi o notă realistă, a vieţii de zi cu zi, împărţită între baia căţelului şi cumpărăturile pe străzile Atenei. Imaginea are aspectul pseudo-documentar al unei înregistrări video de la sfîrşitul anilor '80, creînd un salt temporal cu valoare nostalgică. Elementele disparate sunt atît de bine montate încît personajul lui Anthi este deopotrivă verosimil (o femeie singură de vîrsta a doua ce îşi creşte greu copiii în Atena) şi magic (din cauza Războiului Rece, aventura amoroasă sovietică s-a desfăşurat mai degrabă în imaginaţie, dar pare mai consistentă decît tot universul concret ce o înconjoară).