Azi aş tăcea - Ziua supravieţuirii, 2021

Ieri (26 martie 2021) a fost o zi în care am fost tristă.

A fost Ziua supravieţuirii - un eveniment al artiştilor independenţi în care ei cumva... au ajuns să "depună armele".

Şi am fost tristă. Încă sunt.

Sigur că Arta e parte din ce suntem. Sigur că ne naştem cu Artă, cu o bucată de Dumnezeu în interiorul nostru, al fiecăruia. Copii care fac "spectacole" cu o pătură şi ce mai găsesc prin propriile camere. Copii care "cântă" muzică fără versuri sau ritm sau melodie... Iese artă din noi fără să facem nimic.

Şi totuşi sunt unii pe care Dumnezeu i-a lăsat şi cu... o cale prin care ce e înăuntrul lor să poată ieşi afară. Şi atunci, când întâlneşti un Om din ăsta, ţi se opreşte sufletul un pic în orice iureş ai fi. Şi inima bate necontrolat. Şi SIMŢI apropierea cu Dumnezeul ăsta din fiecare dintre noi...

E iar revoltă în mine. Azi. A fost şi ieri. Scriam pe Facebook că în perioada asta ciudată pe care o trăim cu toţii, am găsit compromisuri... mai plătesc un abonament lunar la Patreon. Mai cumpăr bilete la spectacole online... Şi asta doar din neputinţă. Pentru că, pentru mine, în postura mea de "consumator", asta e doar o "rezolvare" de suprafaţă şi cu ghilimele. Ce trăiesc eu când un artist îşi lasă harul să curgă prin el, când sunt în spaţiul ăla... e sfânt. E... fără cuvinte. E cu pauză în suflet. Cu inima deschisă. Şi nu poate fi înlocuit cu nimic.

Azi refuz să zic că e bine şi online. Că sunt de găsit variante când nu sunt. Că e o alternativă. Azi nu. Voi continuă să îmi plătesc abonamentele la Patreon. Şi biletele la spectacolele online. Şi voi deschide mereu concertul ĂLA în care cineva, în propria sufragerie, încearcă să ne ofere un dar care îi inundă şi lui sufletul.

Şi totuşi azi îmi e doar trist. Pentru că arta e UN SPAŢIU. între mine, artist şi Dumnezeu. Şi artistul... pff... ce cuvânt... OMUL ăla care e ca o ţeavă prin care Dumnezeu alege să curgă pentru noi, ăştilalţi, are şi el nevoie de energia care se creează în Spaţiul ăla. Şi de dincolo de ecran, el singur, în sufrageria lui... citind comentarii "în direct"... încearcă. Ca să nu depună armele de tot. Artişti care joacă singuri piese de teatru, în faţa unor camere de filmat.

Lumea muzicii, a teatrului, a fost făcută pentru ÎMPREUNĂ. Iar pentru că Lumina aia de Dumnezeu e în ei, şi Lumina aia le cere să o lase să iasă pentru noi, ei - atât cât mai pot, fiecare atât cât mai POATE -... se deschid. Din nou şi din nou. Dar singuri. Şi în mediu "steril". Dat cu dezinfectant.

Şi eu, singură. Cu un ecran cu lumină albastră în faţă ochilor, cu căşti în urechi pentru că suntem mulţi în casă şi nu ieşim prea des şi deci avem şi noi nevoie uneori de spaţiul NOSTRU... mă las în a încerca să mă deschid din nou.

Azi e obositor. Şi pentru mine. Acasă. Şi pentru oamenii ăştia care... supravieţuiesc.

Nu vreau să spun nimic despre pandemie sau măsuri. Vreau doar să spun, dacă este vreun Om pe aici, că azi îl IUBESC. Aşa adânc. Că plâng. Că fac şi eu ce pot. Că ştiu că şi ei, fiecare, fac CE POT. Şi că nu ajută la nimic, dar azi aş ţine în braţe fiecare om care a depus armele. Sau nu le-a depus încă şi încă mai speră şi încearcă. Sau... în orice spaţiu ar fi.

Arta va curge prin noi pentru că pur şi simplu nu este altă cale. Să faci artă profesionist, acum e... ireal... Aşa că azi e doar despre faptul că aş tăcea la un spectacol. Cu ochii deschişi larg. Cu inima cuprinzând trăire. Aş tăcea azi. Atât...

Şi voi, cei care ne-aţi umplut de atâtea ori sufletele... poate reuşiţi să nu renunţaţi de tot... Avem nevoie de voi....