mai 2021
Octavian-Dumitru Afrăsinei, 23 de ani, Târgu Neamţ
Student al specializării Artele spectacolului - Actorie, clasa profesoarei Miriam Cuibus, Facultatea de Teatru şi Film, Universitatea "Babeş-Bolyai", Cluj-Napoca



Răzvan Rocaş: În câteva cuvinte, cine eşti?
Octavian Afrăsinei: Sunt un visător încă în viaţă, sunt un om fascinat de tot ce-i în jurul lui, sunt un curios, sunt un copil la locul de joacă, sunt o poveste în desfăşurare!

R.R.: Vorbeşte-mi despre copilăria ta. Ce te fascina, ce te speria, la ce visai?
O.A.: Când eram mic mă uitam foarte mult la desene animate. Mă fascinau în mod deosebit vocile pe care le auzeam şi-mi doream foarte tare să cunosc oamenii care se ascund în spatele personajelor, şi mai apoi să ajung şi eu să fac acelaşi lucru. Fac parte din ultimul val al generaţiei care a prins desenele animate înainte să fie dublate şi-mi amintesc că am stat cu orele într-o zi să văd cum şi-au imaginat adulţii ăştia că ar suna personajele mele favorite în română. Cea mai mare temere era ca nu cumva să se schimbe vocile cu care eram obişnuit. Era o zi tristă când se întâmpla asta, ca şi cum m-ar fi părăsit un prieten drag.

R.R.: Care a fost primul contact cu lumea teatrului?
O.A.: Obişnuiam să-mi petrec vacanţele de vară alături de sora mea, dramatizând toate poveştile pe care le citeam şi pregătind spectacole pentru când ai noştri se întorceau de la lucru. Repetiţiile ieşeau perfect de fiecare dată, dar mereu când urma "premiera" se întâmpla ceva. Ba ne certam fix înainte, ba stricam ceva, ba erau ai noştri prea obosiţi şi atunci trebuia să reprogramăm.
Primul contact serios cu teatrul a fost la 6 ani. Ne mutasem deja de 2 ani în Piatra Neamţ şi în fiecare zi treceam prin faţa Teatrului Tineretului şi prin faţa statuii lui Ştefan cel Mare, din parcul de lângă.
Mă aflam într-o perioadă în care eram efectiv obsedat de tot ce înseamnă istorie medievală românească, iar ai mei n-au mai ştiut ce să facă cu mine, aşa că m-au dus la teatru când au văzut că urma să se joace Apus de Soare de Barbu Ştefănescu Delavrancea.
Îmi amintesc că doamna de la bilete i-a spus mamei că sunt prea mic şi că probabil n-o să am răbdare şi n-o să înţeleg mare lucru, dar mama avea încredere. E adevărat că multe nu mai ţin minte, însă ce a rămas cu mine până în ziua de azi este vocea pătrunzătoare a domnului Cornel Nicoară, actorul care a interpretat rolul lui Ştefan. De atunci ştiu că mi-am dorit să pot face şi eu acelaşi lucru.

R.R.: Ce te fascinează la teatru? Ce crezi că te va ţine în continuare în această lume?
O.A.: Întreg procesul de lucru e fascinant de fiecare dată, cum reuşim prin lucru în echipă ca din nimic să putem clădi lumi întregi, atât de diverse şi atât de vii. Curiozitatea e ceea ce cred că mă va ţine în această lume, indiferent de ce formă va lua ea în ceea ce mă priveşte.


Octavian-Dumitru Afrăsinei în Praguri (spectacol nonverbal)

R.R.: Ce crezi că ai fi făcut dacă nu era teatrul?
O.A.: Poate m-aş fi făcut preot... Tata încă glumeşte cu mine pe tema asta şi nu e singurul care mi-a sugerat treaba asta de-a lungul timpului. Odată înregistram un cover pe când făceam ore de canto în liceu, iar domnul de la sunet, care m-a ascultat cap-coadă, s-a uitat lung la mine după ce am terminat şi a zis: "Măi băiete, dacă nu faci nimic mai departe cu vocea asta pe plan muzical, măcar fă-te popă!"
Ar fi fost ceva, ce pot să spun?

R.R.: Crezi într-un teatru făcut cu sudoare? Cât este muncă şi cât este talent?
O.A.: Talentul e ca un instrument muzical... o chitară de exemplu. Ea de la sine nu sună rău, dacă începi s-o zdrăngăni orbeşte s-ar putea să auzi sunete cu potenţial muzical, dar adevăratele opere se nasc după ore, zile, ani de exerciţiu şi dedicare. Şi-n cazul teatrului cred că e la fel.

R.R.: Teatru clasic vs. teatru documentar: care formă ţi se pare mai ofertantă?
O.A.: M-am gândit la întrebarea asta de câteva ori şi cred că orice formă de teatru vine cu plusurile şi minusurile ei. Personal prefer orice formă reuşeşte să-mi stârnească interesul la momentul respectiv.
Există subiecte contemporane şi nu numai care cu siguranţă merită dezbătute şi sunt complet de acord cu asta, dar în acelaşi timp, cui nu-i place puţin teatru clasic?

R.R.: Cum îţi consideri parcursul în şcoala de teatru? Ce a însemnat facultatea pe timp de pandemie?
O.A.: Şcoala de teatru pe timp de pandemie a fost un experiment dificil din multe puncte de vedere, n-o să te mint. Au fost momente când şi eu şi colegii mei ne-am fi dorit să ne lăsăm şi nu cred că ne învinuieşte nimeni pentru gândul ăsta, dar mă bucur că n-am făcut-o; şi mai mult mă bucur că ne-am demonstrat unii altora că atâta vreme cât va exista pasiune şi dorinţă de joc, teatrul nu va dispărea. El doar se adaptează vremurilor. Bineînţeles că va exista mereu acel "ce-ar fi fost dacă?", dar e bine şi aşa.

R.R.: Care a fost cel mai important lucru pe care l-ai învăţat în cadrul celor trei ani?
O.A.: Nu există nimic greşit în a face ceea ce simţi, atâta timp cât o faci cu încredere.

R.R.: Ce abilităţi crezi că trebuie dezvoltate în continuare având în vedere noul context?
O.A.: Răbdarea. Ne trebuie multă răbdare şi încredere. E adevărat că trăim vremuri grele, dar ca actori trebuie să fim capabili să improvizăm şi să ne adaptăm situaţiei, nu?

R.R.: Consumi teatru: mergi la (vizionezi) spectacole (online), citeşti (despre) teatru? Eşti conectat la realităţile teatrului autohton?
O.A.: Mai puţin decât mi-ar fi plăcut, dar încerc să rămân cât se poate de activ şi la curent cu ce se întâmplă în jur. Pe parcursul facultăţii mi-a făcut plăcere să merg să vizionez spectacole ori de câte ori aveam ocazia, însă legat de spectacolele online... deşi e o şansă uriaşă să putem viziona spectacole din întreaga lume adesea gratis, mi-e greu să rămân concentrat. Teatrul e o artă vie, deci trebuie experimentată ca atare.

R.R.: Cum te raportezi la dramaturgia contemporană? Cum o priveşti în comparaţie cu cea clasică?
O.A.: Ultimul text pe care am lucrat la cursul de actorie, BANG!, aparţine tocmai unui autor contemporan (Marius von Mayenburg) şi a ajuns să fie unul dintre cele mai iubite proiecte ale noastre, cred eu că şi datorită faptului că am rezonat foarte puternic cu mesajul şi ideile transmise. Consider că da, este nevoie de dramaturgie contemporană, dar asta nu înseamnă că trebuie să-i alungăm pe clasici. Cred că pot coexista foarte frumos.


Octavian-Dumitru Afrăsinei în rolul Tom Röhlich din BANG!

R.R.: Cum te raportezi faţă de noile forme hibride de teatru care au început să evolueze în pandemie?
O.A.: Pandemia, aşa plină de neajunsuri cum o ştim, s-a dovedit a fi totuşi un bun prilej de explorare şi reinventare pentru mulţi. Mă bucur să văd că oamenii nu şi-au pierdut pofta de teatru şi că sunt dispuşi să accepte forme noi.

R.R.: Cine este artistul care te inspiră? Cu cine ai vrea să împarţi scena şi de ce?
O.A.: Găsesc inspiraţie în orice mă înconjoară. Lumea e plină de artă, depinde doar de noi să privim cu atenţie. Când vine vorba despre a împărţi spaţiul de joc... sunt dispus oricărei provocări. Nu refuz niciodată o întâlnire!

R.R.: Ce mesaj ai vrea să-ţi transmiţi ţie de peste 10 ani?
O.A.: Fii bun! Fii sincer! Relaxează-te!

0 comentarii

În programul cultural

Online, click aici
20.06.2021 până pe 20 iunie

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus