Tudor Nicorici, 22 de ani, Iaşi
Student al specializării Regie de Teatru, clasa conf. dr. Radu Nica, asist. Varga Ibolya, asist. dr. Olivia Grecea, asist. drd. Leta Popescu, Facultatea de Teatru şi Film, Universitatea "Babeş-Bolyai", Cluj-Napoca
Răzvan Rocaş: În câteva cuvinte, cine eşti?
Tudor Nicorici: Nu ştiu niciodată precis şi e important că e aşa, pentru că altfel probabil n-aş mai fi ajuns să scriu rândurile astea acum. Sigur este că teatrul a ajuns să-mi ocupe cea mai mare parte din minte, însă am senzaţia că acesta este doar un mijloc pentru a ajunge la mine şi la celălalt, şi nu un scop în sine. Mă voi opri în ziua în care voi putea spune "Ăsta sunt eu", dar sper să nu fie prea curând, să am timp să descopăr cât mai multe chestii faine în noi.
R.R.: Vorbeşte-mi despre copilăria ta. Ce te fascina, ce te speria, la ce visai?
T.N.: Am foarte puţine amintiri concrete din perioada aceea, dar mi-a rămas o memorie afectivă, chiar senzorială, la care revin frecvent. Eram un copil extrem de curios, dar nu mă atrăgea informaţia în sine, ci, mai degrabă, plăcerea pe care mi-o aducea explorarea. Dominanta de atunci era, însă, şcoala, unde, în cea mai mare parte a timpului, informaţia trebuia tocită, ceea ce pentru mine era total neinteresant, iar ai mei aveau aşteptarea ca măcar să nu fiu prostul clasei. Şi nu am fost, pentru că, din fericire, nu eram tâmpit, ci doar plictisit, dar am rămas marcat până azi de ameninţarea dezamăgirii lor. Scăparea mea era la ţară, în curtea enormă - cât un parc - a bunicilor, unde, având totuşi nişte limite, puteam să zic, să întreb, să încerc absolut orice. Fie că mergeam singur sau, eventual, doar cu surorile mele, în timpul verii, ori împreună cu părinţii, aici nu mai era nevoie de explicaţii, de cuvinte frumoase, de reguli, pentru că, fără să ne propunem, eram atenţi unii la alţii şi, atunci, tot ce trebuia să facem acasă era acum în firea lucrurilor. Tot aici mi s-a redefinit conceptul de cuvânt care a încetat să fie pur funcţional, informativ şi a început să aibă culoare, formă, textură, gust, miros, pentru că aproape tot ce auzeam aici era poveste - exista o voluptate a vorbirii pe care azi rar o mai găsesc în felul acela. Aici era viaţa.
R.R.: Care a fost primul contact cu lumea teatrului?
T.N.: Au fost două începuturi. Jucam în prostie atunci când eram mic şi făceam chiar şi spectacole împreună cu tot felul de prieteni: animaţie cu pluşuri, dans, acrobaţii - era crazy; spectatori erau săracii de părinţii noştri. Apoi am început să merg la Teatrul Luceafărul din Iaşi (care, neîntâmplător, este producătorul spectacolului meu de licenţă, Hikikomori, care va avea premiera în octombrie 2021), dar experienţa de mini-spectator era destul de frustrantă, înconjurat de o grămadă de copii făcând orice altceva decât să se uite la scenă. Ia de-aici iluzie şi magie. Nu atunci m-am hotărât să fac teatru; pe vremea aceea aveam senzaţia că actorii pur şi simplu se nasc actori - fără o viaţă, fără un trecut, fără muncă - şi cred că tocmai din cauza asta mă aşezam de fiecare dată în stânga extremă a scenei, ca să gust puţin din realitatea acelor supraoameni.
R.R.: Ce te fascinează la teatru? Ce crezi că te va ţine în continuare în această lume?
T.N.: Nevăzutul. Trăiesc într-un ritm alert şi, fie pentru că sunt angrenat în tot felul de activităţi sau doar îmi ocup capul cu gânduri, îmi scapă des realitatea, mai ales realitatea celorlalţi, care se revelează, de fapt, foarte simplu şi direct, pentru că suntem extrem de expresivi, povestim mereu ceva. Iar noi vorbim, vorbim, o jucăm bine, dar există adâncimi, vulnerabilităţi care încearcă să scoată capul printre cuvinte şi care ţipă după o mângâiere. Încerc să recuperez în teatru tocmai acest punct nevralgic din realităţile noastre subiective la care nu reuşesc să fiu atent în viaţa de zi cu zi. Cu mângâierea e, într-adevăr, şi mai greu.
R.R.: Ce crezi că ai fi făcut dacă nu era teatrul?
T.N.: Aş fi plecat prin lume să colecţionez plante ciudate - momentan sunt chitit pe nişte carnivore. Poate aşa m-aş fi împrietenit cu vreun trib de pe cine ştie unde. Sau, mai curând, aş fi sfârşit în ciorba lor. Altfel, în mod sigur aş fi plecat într-o călătorie.
R.R.: Crezi într-un teatru făcut cu sudoare? Cât este muncă şi cât este talent?
T.N.: "Talent" e un cuvânt cam abstract chiar şi pentru mine. Vorba unei profe de la care mi-am luat ce mi-a trebuit: nu există metode, ci moduri de a fi. Mi se pare că şi aici e la fel. Ştiu mulţi oameni care fac meseria asta bine, fiecare în felul lui / ei, şi cred că le iese pentru că au nevoie să facă teatru. Iar dacă ai nevoia... trebuie să te bagi, să lucrezi, orice. Cu destulă îndârjire, o să-ţi / ne iasă cândva. Deci da, cred că e mai întâi cu picături de tot felul, iar instinctele pot face procesul ăsta mai eficient.
R.R.: Cum vezi poziţia regizorului în actul artistic: trebuie să aibă mereu ultimul cuvânt sau să colaboreze constant cu actorul?
T.N.: Cred că regizorul trebuie să ştie cum să-şi aleagă primul cuvânt, astfel încât să nu trebuiască să-l aibă şi pe ultimul. Practic noi punem muzica, iar restul creatorilor joacă pe ea, în timp ce noi tot umblăm la acorduri până iese dansul cum vrem noi. În orice fel mă voi dezvolta ca regizor, cred că va fi mereu foarte important universul personal al actorilor. De multe ori s-a întâmplat ca unul dintre ei să scoată involuntar dinăuntru ceva care m-a cucerit prin autenticitate şi care m-a provocat mai departe. Go with the flow.
R.R.: Teatru clasic vs. teatru documentar: care formă ţi se pare mai ofertantă?
T.N.: Când mă gândesc la teatru documentar, îmi vin în minte creatori atât de diverşi, cu misiuni diferite, dar simt că umbrela care le adăposteşte munca este nevoia de a aduce perspective noi, întemeiate pe realitate, care să combată stereotipurile, prejudecăţile. Deşi mi se pare necesar tipul acesta de exerciţiu, fiind eficient în rezolvarea unor probleme punctuale, încerc în teatrul meu să vorbesc despre oameni care, desigur, fac parte din structuri sociale, dar înainte de asta sunt oameni cu psihologii complexe. Mai important decât dacă eşti rrom, ungur, gay sau livrator Glovo, mi se pare dacă ţi-ai făcut patul azi dimineaţă şi ce melodie îţi suna în minte în timpul ăla.
R.R.: Cum îţi consideri parcursul în şcoala de teatru? Ce a însemnat facultatea pe timp de pandemie?
T.N.: Un preambul. La teatrul din Iaşi se joacă mult teatru dramatic, preponderent realist. Actorie bună, de cele mai multe ori şi regie bună, dar zona de experiment şi cercetare aproape că nu există în instituţiile de stat. Am fost o vreme îndrăgostit de acest mod de a face teatru, dar am fost surprins între timp şi de poezia de pe scenă; vedeam spectacole cu un univers personal atât de dens încât plecam de acolo cu senzaţia dureroasă că nu am înţeles nimic, dar încărcat cu o emoţie extrem de puternică. Mi-a venit destul de greu să mă întorc la micul adevăr, aşa că am plecat la Cluj, pregătit să mă căznesc o vreme cu imaginea, ştiind că aici e hub-ul de forme noi. A fost destul de dificil, pentru că simţeam teatrul într-un fel realistoid, care totuşi nu mă mai mulţumea, şi nu a fost deloc plăcut sau uşor să descopăr cum să scot din mine acest nou adevăr de care mă simţeam fascinat, dar pe care nu ştiam cum să-l apuc. Acum, nu este pomul chiar aşa cum este el lăudat, dar faptul că l-am avut ca prof coordonator pe Radu a fost cel mai bun lucru pentru mine, pentru că ne-a dat de la început o libertate cu foarte puţine limite (precum temele de examen), dar ne-a presat să căutăm în noi ceva nou, ceva personal. În privinţa pandemiei, am o poziţie nepopulară; mie mi-a făcut mult bine, pentru că interacţiunile fizice s-au limitat la cele de care chiar aveam nevoie, iar aşteptările profesorilor de la materiile practice s-au reconfigurat, iar atunci cred că tot ce am produs în această perioadă a venit strict din căutările şi nevoile mele şi ale celorlalţi creatori alături de care am lucrat.
R.R.: Care a fost cel mai important lucru pe care l-ai învăţat în cadrul celor trei ani?
T.N.: Fake it 'till you make it. Glumesc, din păcate sunt cam transparent ca să o pot fake-ui suficient de bine. Tocmai de asta, încerc să fiu cât mai onest - în primul rând cu mine - pentru că altfel n-am ce teatru să construiesc pe o fundaţie imaginară.
R.R.: Ce abilităţi crezi că trebuie dezvoltate în continuare având în vedere noul context?
T.N.: E o abilitate care mi pare necesară în general în viaţă, dar cu atât mai mult acum când, cel puţin temporar, participăm la o schimbare incontrolabilă de paradigmă: nu te împotrivi, lucrează cu realitatea.
R.R.: Consumi teatru: mergi la (vizionezi) spectacole (online), citeşti (despre) teatru? Eşti conectat la realităţile teatrului autohton?
T.N.: Sunt un consumator emoţional. Îmi place mult să răscolesc în trecut, în memorii, în istorii, să văd spectacole de arhivă şi am momente în care mă super entuziasmez pentru câte un creator sau pentru vreo mişcare şi atunci rumeg cât pot, până mă loveşte vreo necesitate universitară. În schimb, mare parte din arta contemporană, în special felia conceptuală, mi s-a părut până de curând doar snoabă. Nici acum nu pot spune că sunt mare fan, dar faptul că înţeleg mai bine "noile" direcţii de gândire asupra artei mă ajută să problematizez mai bine modul în care îmi gândesc munca. Recunosc, totuşi, că mai am destule sinapse pe care trebuie să le fac urgent cu ce se întâmplă acum prin lume.
R.R.: Cum te raportezi faţă de noile forme hibride de teatru care au început să evolueze în pandemie?
T.N.: Am urmărit mişcarea online în timpul lockdown-ului, iar cele mai interesante produse au fost performance-uri. Mi s-au părut curajoase şi încercările recente la limita dintre teatru şi film; chiar dacă rezultatul nu a fost mereu sau pe de-a-ntregul unul spectaculos, a fost o cercetare necesară de la care apar în continuare noi direcţii de lucru. Eu îmi pun, însă, speranţa în teatrul în aer liber. Mă gândesc uneori la ce am muncit în ultimul timp şi mă întreb dacă eu cel din liceu ar fi zis că nu a înţeles nimic, dar e puternic emoţionat. Afară, pe stradă, concurezi cu realitatea, cu adevărul şi e aproape imposibil, iar pentru mine ăsta ar fi un punct interesant de cercetare pentru o formulă de teatru pandemic. Cred că avem nevoie de un teatru pentru toţi oamenii, dar care să pornească de la premisa că spectatorii nu sunt idioţi.
R.R.: Cine este artistul care te inspiră? Cu cine ţi-ar plăcea să lucrezi şi de ce?
T.N.: Am mulţi artişti care îmi plac, dar nu mă simt dedicat niciunuia. Mai degrabă mă inspiră oamenii, întâlnirile, odată prin schimbul de informaţii, dar mai ales prin pasiunea pe care o văd în ei. Uneori am senzaţia că teatrul e complicat, că trebuie să fie aşa şi pe dincolo, dar apoi aud pe câte unul povestind despre orice ar lucra în acel moment şi îmi dau seama că de fapt e simplu, că trebuie făcut totul cu bucurie.
R.R.: Ce mesaj ai vrea să-ţi transmiţi ţie de peste 10 ani?
T.N.: Fii doar tu, prostule.