Studentă a specializării Arta actorului, clasa profesorului Miriam Cuibus, Facultatea de Teatru şi Film, Universitatea "Babeş-Bolyai", Cluj-Napoca
Paula Trifu: Sunt cea care pare mai mereu prinsă în propriile gânduri. Aceea cu ochii mari. Cea care crede în omul bun. Monstruos de empatică. Care râde doar ea la glumele ei. Care ascultă mai mult decât să vorbească.
R.R.: Vorbeşte-mi despre copilăria ta. Ce te fascina, ce te speria, la ce visai?
P.T.: Când eram mică, cea mai mare fascinaţie pe care o aveam se răsfrângea asupra mea, asupra vieţii din mine. Credeam că eu sunt centrul Universului şi că tot ce mă înconjoară e o proiecţie a minţii mele. De aici deduceam un sentiment profund de irealitate, care s-a materializat în frica de moarte. Îmi aduc aminte că în copilărie se anunţase la ştiri că Pământul va fi înghiţit de o gaură neagră, am plâns teribil câteva zile şi stăteam ascunsă sub masă, crezând că acest obiect va avea forţa supremă de a mă apăra de o viitoare Apocalipsă; uneori le mai obligam şi pe mama şi pe bunica să stea acolo cu mine. Şi aşa am ajuns din gândurile acelea metafizice la ceva acut de real, cum ar fi viaţa şi moartea. Visam la o viaţă nelimitată, visam ca idealul omului să fie iubirea. Acum doar mai sper asta şi păstrez în esenţa mea toate visurile.
R.R.: Care a fost primul contact cu lumea teatrului?
P.T.: Primul meu contact cu această lume a fost în 2009. Aveam 11-12 ani, iar mama luase bilete la primul spectacol de teatru pe care aveam să îl văd, FAUST. Eram foarte mică pentru a-l viziona, având în vedere că limita de vârstă este de 16 ani, dar mama s-a rugat de doamnele de la casierie să îmi poată cumpăra şi mie un bilet, mai ales că eram însoţită de ea. Ceea ce nu ştia mama era că urma să îmi facă cunoştinţă cu acest "monstru sacru", cu care urma, de asemenea, să fac propriul meu pact. Noi aveam locuri undeva prin mijlocul sălii, dar văzusem un loc liber în faţă şi am fugit înspre el, chiar înainte de începerea spectacolului. Nu pot uita cum mi s-a dezvăluit această lume. Primul actor pe care îl văd este Cristian Stanca îmbrăcat într-un costum alb impecabil, care cu statura lui invincibilă trage de cortina albă în timp ce scoate un ţipăt diavolesc; atunci am păşit cu aripile ascunse în lumea spectacolului.
P.T.: Ar fi multe de spus, dar esenţializând, mă fascinează emoţia, empatia, întrebările şi răspunsurile, gândul. Masha din Trei surori, citându-l pe Gogol spune: "Plicticos lucru să trăieşti pe lume, domnilor!". Cred că mă va ţine în această lume nevoia acută de a trăi atât de multe vieţi într-o viaţă atât de scurtă, dar ce îi va face pe alţii să mă ţină alături de ei este sensibilitatea mea.
R.R.: Ce crezi că ai fi făcut dacă nu era teatrul?
P.T.: Nimic din ceea ce mi-aş fi dorit să fac.
R.R.: Crezi într-un teatru făcut cu sudoare? Cât este muncă şi cât este talent?
P.T.: Pentru mine, talentul e întâi chemare. Talentul durează o secundă, depinde ce faci în a doua secundă, te apuci de muncă şi iei talentul în braţele tale sau sunteţi două linii drepte care nu se vor mai întâlni din nou. Cred în fructificarea darului primit, cu toate mijloacele pe care le ai la dispoziţie.
R.R.: Teatru clasic vs. teatru documentar: care formă ţi se pare mai ofertantă?
P.T.: Ca spectator mi-ar plăcea să privesc ambele, dar ca actor optez pentru teatrul clasic.
P.T.: Primii paşi au fost foarte timizi, îmi ţineam ascunse ideile, mă ţineam ascunsă pe mine. Apoi am început semestrul de Commedia dell'Arte, unde jocul cu masca mi-a dat permisiunea să mă şi ascund, dar să mă şi arăt; de atunci am înţeles cam cum stă treaba cu "jocul", iar parcursul meu a devenit unul ascendent. Din păcate, pandemia ne-a închis în case după acest semestru, dar plăcerea datorată "noii" descoperiri m-a ţinut într-un continuu extaz. Am lucrat pe texte de Shakespeare în acea perioadă, primisem Ariel şi Lady Macbeth. Prin casă erau numai sfori, voiam să fac un fel de corabie pentru Ariel, mi-am introdus şi nişte cânturi ale sirenelor pe care le făceam cu flautul (atunci a venit poliţia la uşă şi mi-a dat amendă pentru deranjarea liniştii).
R.R.: Care a fost cel mai important lucru pe care l-ai învăţat în cadrul celor trei ani?
P.T.: "Capul sus, genunchii tari".
R.R.: Ce abilităţi crezi că trebuie dezvoltate în continuare având în vedere noul context?
P.T.: Toată această digitalizare mă sperie puţin. Într-adevăr, ce aducem noi nou în domeniul teatral este tocmai fuziunea artei dramatice cu cea cinematografică, dar ştim că fiecare reformă a modului de a face teatru a adus cu ea şi o schimbare asupra lucrului cu actorul. Mă tem ca viitorul să nu implice o robotizare totală a actorului, mă tem ca emoţia să nu devină ceva transmis de o maşinărie. Teatrul e unul dintre domeniile care e cel mai mult în legătură cu omul, omul fiind opera de artă însăşi. Cred că avem nevoie de VIZIUNE, nu de o înlocuire.
P.T.: DA.
R.R.: Cum te raportezi la dramaturgia contemporană? Cum o priveşti în comparaţie cu cea clasică?
P.T.: Am câţiva preferaţi ai dramaturgiei contemporane: Marius von Mayenburg, Mark Ravenhill, Falk Richter, Alice Birch. În mare parte dramaturgii contemporani şi-au dat seama că textul nu ţine de literatură şi că el este scris pentru a fi jucat. Făcând o comparaţie cu arta din zilele noastre, textul nu mai este o operă de artă în sine, cât este reprezentantul unei idei. Îmi plac ambele forme, atâta timp cât fac referire la ceva ce trebuie spus.
R.R.: Cum te raportezi faţă de noile forme hibride de teatru care au început să evolueze în pandemie?
P.T.: Am simţit un fel de rebeliune în momentul în care am realizat că nu ţine cont creativitatea artistului de vremurile tumultoase în care se află şi că dorinţa de creaţie rămâne aceiaşi. În pandemie m-am bucurat enorm de sistemul acesta online, prin care am putut să văd spectacole din întreaga lume. Totuşi, cred că teatrului îi aparţine scena.
R.R.: Cine este artistul care te inspiră? Cu cine ai vrea să împarţi scena şi de ce?
P.T.: Pe mine mă inspiră omul din artist, nu artistul din om. Vreau să împart scena cu cât mai mulţi oameni şi aş vrea să am cât mai multe întâlniri, pentru că ştiu că absolut oricine mă poate învăţa ceva în această meserie.
R.R.: Ce mesaj ai vrea să-ţi transmiţi ţie de peste 10 ani?
P.T.: Te iubesc!
(Rosa Balistreri - Mi votu e mi rivotu)