Legenda stelei sângerânde - Cheek to Cheek la Galactoria, 2021

Nu mă mândresc cu faptul că festivalul absolvenţilor de la Facultatea de Teatru şi Film din Cluj, Galactoria, a fost până acum străin de mine. Mai ales luând în considerare următorul aspect: şi eu sunt studentă în primul an la această facultate. Poate de aceea am şi fost atât de entuziasmată să văd ce au putut pregăti colegii mei mai mari, după trei ani frumoşi de muncă şi experienţă. Am citit şi vizionat toate interviurile, am stat cu ochii pe pagina de Facebook şi pe contul de Youtube pentru orice noutate, până în prima zi de festival.
 
Şi când am putut urmări în sfârşit primul spectacol, Cheek to cheek (în regia lui Miriam Cuibus, după un scenariu de Jonas Gardell), am simţit că mă uit la o reprezentaţie de la Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu, nu la una conturată în totalitate de actori şi regizori tineri, abia ieşiţi de pe băncile şcolii.

Din interviuri am aflat cu surprindere câţi dintre aceşti artişti absolvenţi încă poartă teatrului clasic o iubire necondiţionată, de aceea nu m-am mirat să găsesc în Cheek to cheek o scenografie realistă, complexă, în defavoarea minimalismului şi austerităţii moderne. Cătălin Codreanu, Cristian Grosu şi Raluca Lupan au făcut o alegere înţeleaptă în ce priveşte mizanscena, întrucât o altă abordare ar fi ruinat atmosfera retro/vintage specifică spectacolului.

Sincronizarea cromaticii luminii şi a muzicii cu stările protagoniştilor afundă şi mai mult spectatorul într-un sentiment de nelinişte, disperare şi angoasă şi înlesneşte empatia, obiective atinse cu succes de priceperea lui Victor Lup în ce priveşte light & sound design-ul. Antiteza dintre cadenţa mortuară de la înmormântări şi coregrafiile dansatoarelor de cabaret a fost realizată cu succes de Adrian Strâmtu, care a reuşit să găsească echilibrul perfect între cele două. Şi, peste toate aceste atuuri ale spectacolului, avem parte de chimia efervescentă a actorilor din distribuţie: Andrada Balea, Dan Boldea, Denisa Mikesz, Timeea Pădurean, Dominic Olar, Alexandra Bob, Viviane Havrilla şi Antonia Moldovan.

Cheek to cheek dezvoltă povestea atipică de dragoste dintre Margareta Ledin, deţinătoarea unei afaceri cu pompe funebre - stângăcia ei fiind interpretată în cheie veridică de Andrada Balea (care menţionează "libertatea de a fi histrionic" ca aspect preferat în ce priveşte actoria) -, şi Ragnar Rönn, un artist de cabaret a cărui carieră a expirat la fel de repede cum a apărut, orbit de dorinţa obsesivă de a deveni o legendă, o stea care să strălucească veşnic (o paralelă interesantă cu actorul din spatele personajului, Dan Boldea, care, rugat să se descrie în câteva cuvinte, a menţionat că este "o stea care licăreşte").

Relaţia celor doi poate fi considerată toxică după standardele din zilele noastre, învăluită în minciună, deznădejde, adulter şi egocentrism, ba mai mult, toate aceste aspecte sunt consimţite de Margaret, care se înjoseşte cu bună ştiinţă atunci când se oferă să îi fie loială lui Ragnar până la moarte: "Pot să fiu câinele tău?". Dar lipsa stimei de sine şi disperarea lui Margaret sunt doar simptomele de suprafaţă ale unei boli mai adânci, la fel ca în cazul aroganţei narcisiste a lui Ragnar. În realitate, amândoi sunt năpădiţi de frica morbidă a implacabilei singurătăţi. El o priveşte cu dezgust încă de la început fiindcă vede în ea cele mai mari temeri ale lui: urâţenia, bătrâneţea, singurătatea şi anonimatul.

Ai putea crede că vei avea parte, ca spectator, de un final scos din filmele Disney: cu ajutorul Margaretei, Ragnar înfrânge aceste obstacole din capul lui şi cei doi trăiesc fericiţi până la adânci bătrâneţi. Însă happy end-ul lui Gardell vine sub o altă formă. Înfrânt de obsesia sa cu vedete plecate prea devreme dintre noi, un fel de fanatic al unui 27 Club încă incomplet la vremea scrierii piesei (alegerea melodiei lui Amy Winehouse, Back to Black, pentru o scenă anterioară nu e o coincidenţă, aşa cum nu este nici recurenţa melodiei lui Israel Kamakawiwoʻole), Ragnar decide că singura şansă pentru a combate uitarea este de a deveni "o stea sângerândă", astfel părăsind scena cu un voal de mireasă în cap (adesea simbol prevestitor al morţii, cum vedem şi în filmul Nunta de piatră), pe acordurile piesei Over the rainbow şi acompaniat de ritmul paşilor dansatoarelor de cabaret, o scenă pe cât de tragică, pe atât de liniştitoare, întrucât Margareta apare la final pentru a ne asigura de un lucru: Ragnar şi-a împlinit visul, "acum el e o stea şi stelele de pe cer strălucesc".

Pe lângă tema care vizează tragica condiţie a artistului, aşteptările care vin la pachet odată cu atingerea gloriei şi neîmplinirea pricinuită de apusul prematur al unei cariere sclipitoare, Cheek to cheek atinge de asemenea teme precum iubirea, frica, viaţa şi moartea. Auzim ca un leitmotiv întrebarea obsedantă "De ce?". De ce acea persoană a trebuit să plece dintre noi? Când de fapt întrebarea corectă este "De ce nu am ştiut să o apreciem cât era în viaţă?".

Cele trei surori oferă răspunsuri triviale, fără particularităţi, la întrebarea "Ce se poate spune despre X?", oricare ar fi ruda pentru care au venit la pompele funebre, astfel oferind un caracter de generalitate. De ce realizăm că nu am cunoscut o persoană destul abia când nu mai e? Că visurile, principiile şi concepţiile ei sunt străine de noi? Margareta a fost singura care ştia ce obiectiv are Ragnar, singura care l-a cunoscut cu adevărat şi a reuşit să îi "ierte visele". Şi în asta constă happy end-ul lui Jonas Gardell. În a găsi, până la finalul vieţii, o persoană care să te susţină şi să te ajute să îţi împlineşti dorinţele. Chiar dacă dorinţa ta e să devii o stea sângerândă.