aprilie 2021
Teama de a înota pe întuneric
Am ascultat astăzi (11 aprilie 2021) spectacolul Teama de a înota pe întuneric, cu Teodora Dincă şi Alin State, după un text de Gabriela Harabagiu, în regia Ilincăi Prisăcariu, marca Teatru Improbabil.

Nu ştiu dacă e un tipic al proiectului în sine să aducă spectacole audio foarte relatabile, suprapuse experienţelor fiecăruia ca veritabile déjà vu-uri personificate. Nu ştiu dacă e un clişeu, sau dacă mai e nevoie să zic că m-am regăsit în totalitate şi m-am speriat puţin de perspectivă, n-am putut să nu interiorizez.

Povestea Otiliei şi a animăluţului ei de pluş Mubi prinde, în structura ei labirintică, subtilităţi greu accesibile celor mici altfel decât mot à mot, surprinde geneza fricii şi lupta interioară până la recunoaştere. Toate lucrurile sunt mult mai simple când ai un animăluţ de pluş confident, poate nu îţi dai seama, dar e un pretext super bun să îi arăţi curajul tău, se întâmplă ceva organic cu tine, un fel de schimbare de ierarhie. Atunci se naşte responsabilitatea, în faţa animăluţelor noastre de pluş suntem ditamai adulţii.

Spectacolul mi-a adus aminte cum ţâşneam spre pat imediat ce stingeam lumina, ca să nu mă prindă întunericul. Făceam un timp record de fiecare dată. Mi-a adus aminte cum nu suportam să am tălpile dezvelite, pentru că n-aveam de unde să ştiu ce o să mă înhaţe şi o să mă ducă în altă lume. Cum dormeam pe cant şi îmi ţineam animăluţul - un căţel de pluş - ca să îmi acopere gâtul, fiindcă era singura zonă neprotejată. Cum nici măcar nu mă ridicam să merg la baie, ci făceam pe mine, pentru că era călduţ la început şi adormeam aşa. Şi asta până în clasa întâi.

Am fost un copil destul de fricos, presupun. Sigur, cel puţin Otilia (Teo Dincă) a avut curajul să îşi înceapă experienţa iniţiatică ridicându-se să meargă la baie. Toate plăsmuirile ulterioare, de pildă iadul, raiul, întunericul, cazanele cu lavă de vulcan, frica, toate izvorăsc dintr-o preimagine creată de adulţi. La fel cum se perpetuează lucruri pozitive până la dezamăgiri, cum e Moş Crăciun, să zicem (cine n-a renunţat să creadă poate să sară peste fraza asta, evident), tot aşa oamenii sunt responsabili pentru felul în care se propagă frica peste tot. Şi tind să explice tot ce nici măcar n-ar trebui explicat, ca să îşi mai alunge din propriile temeri.

Discuţia despre dihotomia rai şi iad, asumarea că tataia sigur a ajuns în cazanul cu lavă de vulcan, maturitatea cu care Otilia explică toate lucrurile astea peştelui ei, tot felul de vorbe care sunt spuse de multe ori nonşalant în faţa celor mici - toate duc la o concluzie cât se poate de simplă. O lume fără frică ar fi un illo tempore în care nici adulţii nu s-ar teme de nimic. Din contră, fricile cresc, variabilele se schimbă. Bătrâna se teme de singurătate. Înainte de tataia, bătrâna se temea de moarte. Otilia şi Mubi (Alin State) se tem de întuneric. Otilia nu recunoaşte că îi e frică la început. Pentru că Dracul simte când îţi e frică şi vine să profite. Plus că mai e şi instinctul ăla protector faţă de animăluţul ei, cel în care e proiectat tot confortul şi cu care poate vorbi orice, peştişorul Mubi.

Ieşirea din labirint nu e mersul la baie în sine, e asumarea fricii faţă de Mubi, de singurătate, de întuneric, de iad. Frica se înjumătăţeşte când Otilia îşi ţine animăluţul în braţe. Spectacolul se termină cu replica Nu mai e nevoie. Ar putea părea un final deschis, din care să se înţeleagă, bunăoară, că firul Ariadnei nu conducea către baie în realitate, ci către o asumare, prin care Otilia să îşi deblocheze teama de a înota pe întuneric. Sau faptul că a făcut pe ea până la urmă, dar nu o mai interesează, fiind mult mai importantă confesiunea din camera bunicii.

În filmul meu, cele două se suprapuneau de fiecare dată. Sigur, ajungeam la o înţelegere mai bună a sinelui, descopeream câte o trăire nouă, despre care înţelegeam că nu mai e nevoie să o reprim (tot cu mine vorbeam de fapt prin căţelul ăla de pluş), dar şi făceam în pantaloni. Era natural, organic. Tot aşa cum oamenii mor şi animăluţele de pluş niciodată.
De: Gabriela Harabagiu Regia: Ilinca Prisăcariu Cu: Teodora Dincă, Alin State

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus