Despre Teama de a înota pe întuneric și despre cum eu n-am avut curajul Otiliei și am făcut în pat până într-a-ntâia

Am ascultat astăzi (11 aprilie 2021) spectacolul Teama de a înota pe întuneric, cu Teodora Dincă și Alin State, după un text de Gabriela Harabagiu, în regia Ilincăi Prisăcariu, marca Teatru Improbabil.

Nu știu dacă e un tipic al proiectului în sine să aducă spectacole audio foarte relatabile, suprapuse experiențelor fiecăruia ca veritabile déjà vu-uri personificate. Nu știu dacă e un clișeu, sau dacă mai e nevoie să zic că m-am regăsit în totalitate și m-am speriat puțin de perspectivă, n-am putut să nu interiorizez.

Povestea Otiliei și a animăluțului ei de pluș Mubi prinde, în structura ei labirintică, subtilități greu accesibile celor mici altfel decât mot à mot, surprinde geneza fricii și lupta interioară până la recunoaștere. Toate lucrurile sunt mult mai simple când ai un animăluț de pluș confident, poate nu îți dai seama, dar e un pretext super bun să îi arăți curajul tău, se întâmplă ceva organic cu tine, un fel de schimbare de ierarhie. Atunci se naște responsabilitatea, în fața animăluțelor noastre de pluș suntem ditamai adulții.

Spectacolul mi-a adus aminte cum țâșneam spre pat imediat ce stingeam lumina, ca să nu mă prindă întunericul. Făceam un timp record de fiecare dată. Mi-a adus aminte cum nu suportam să am tălpile dezvelite, pentru că n-aveam de unde să știu ce o să mă înhațe și o să mă ducă în altă lume. Cum dormeam pe cant și îmi țineam animăluțul - un cățel de pluș - ca să îmi acopere gâtul, fiindcă era singura zonă neprotejată. Cum nici măcar nu mă ridicam să merg la baie, ci făceam pe mine, pentru că era călduț la început și adormeam așa. Și asta până în clasa întâi.

Am fost un copil destul de fricos, presupun. Sigur, cel puțin Otilia (Teo Dincă) a avut curajul să își înceapă experiența inițiatică ridicându-se să meargă la baie. Toate plăsmuirile ulterioare, de pildă iadul, raiul, întunericul, cazanele cu lavă de vulcan, frica, toate izvorăsc dintr-o preimagine creată de adulți. La fel cum se perpetuează lucruri pozitive până la dezamăgiri, cum e Moș Crăciun, să zicem (cine n-a renunțat să creadă poate să sară peste fraza asta, evident), tot așa oamenii sunt responsabili pentru felul în care se propagă frica peste tot. Și tind să explice tot ce nici măcar n-ar trebui explicat, ca să își mai alunge din propriile temeri.

Discuția despre dihotomia rai și iad, asumarea că tataia sigur a ajuns în cazanul cu lavă de vulcan, maturitatea cu care Otilia explică toate lucrurile astea peștelui ei, tot felul de vorbe care sunt spuse de multe ori nonșalant în fața celor mici - toate duc la o concluzie cât se poate de simplă. O lume fără frică ar fi un illo tempore în care nici adulții nu s-ar teme de nimic. Din contră, fricile cresc, variabilele se schimbă. Bătrâna se teme de singurătate. Înainte de tataia, bătrâna se temea de moarte. Otilia și Mubi (Alin State) se tem de întuneric. Otilia nu recunoaște că îi e frică la început. Pentru că Dracul simte când îți e frică și vine să profite. Plus că mai e și instinctul ăla protector față de animăluțul ei, cel în care e proiectat tot confortul și cu care poate vorbi orice, peștișorul Mubi.

Ieșirea din labirint nu e mersul la baie în sine, e asumarea fricii față de Mubi, de singurătate, de întuneric, de iad. Frica se înjumătățește când Otilia își ține animăluțul în brațe. Spectacolul se termină cu replica Nu mai e nevoie. Ar putea părea un final deschis, din care să se înțeleagă, bunăoară, că firul Ariadnei nu conducea către baie în realitate, ci către o asumare, prin care Otilia să își deblocheze teama de a înota pe întuneric. Sau faptul că a făcut pe ea până la urmă, dar nu o mai interesează, fiind mult mai importantă confesiunea din camera bunicii.

În filmul meu, cele două se suprapuneau de fiecare dată. Sigur, ajungeam la o înțelegere mai bună a sinelui, descopeream câte o trăire nouă, despre care înțelegeam că nu mai e nevoie să o reprim (tot cu mine vorbeam de fapt prin cățelul ăla de pluș), dar și făceam în pantaloni. Era natural, organic. Tot așa cum oamenii mor și animăluțele de pluș niciodată.