Ieşind din camera de aşteptare, după un vaccin ca viteza luminii orbitoare care îmi apăsa retina din spatele ecranului de smartphone, ascult un Purple Rainîn fundal. Cu masca pe care o uit pe faţă şi când spăl vasele, îmi dau seama că mă preocupă mult mai tare ce emoticon să trimit într-un mesaj decât cum mă simt după înţepătură care mă poate scuti de cele mai sinistre coşmaruri care m-au bântuit în ultimul an. Realitatea realitate s-a evaporat şi privesc momentul prin fundalul de Whatsapp, acest ce se mai întâmplă în minţile plutitoare peste un Cloud comun, al feţelor iubitoare de interpretări grafice.
Într-un digital regizat, eram pe o scenă. O scenă de teatru de păpuşi. Şi nu, acesta nu este încă un articol nostalgic, despre vremurile când mergeam la teatrul de păpuşi cu copiii. Aceasta este o realitate realitate, mutată puţin mai la stânga, într-un alt mediu, unul cu umbre şi filtre, cu măşti şi pupitre de comandă.
Mutând obiectivul către o perspectivă înflorată de perspectiva unui AI blând şi primitor, văd tot mai clar: viaţa va fi dublată în digital sau nu va fi deloc. Arta va fi dublată de AI sau nu va fi deloc. Teatrul va fi dublat de digital sau nu va mai fi. A fi sau a nu fi. Pe atât de perimat, de atât de pe bune. Eşti sau nu eşti în digital. Viaţa ta, a mea, a copiilor mei este deja puţin mutată în digital. Gândim în gif-uri şi emoticoane, în hashtags şi partajări selecţionate. Îmi amintesc: acum un an sufrageria mea era o entitate vie. Acolo era loc de teatru. Chiar şi online. Agora se mutase în centrul unui apartament cu două camere. Cu faţa în ecran îmi dau seama cât îi datorez lui Alan Turing şi minţii sale prăjite, spre final, de o societate cu "valori". Aşa că, OK Computer, welcome Big Data şi bine ai venit AI! Pentru că revoluţia va fi digitală, sau nu va fi deloc.
A fost şi va fi. De la teatru online, cu actori confuzaţi de publicul virtual ca scop la studenţi ascunşi în spatele pozelor de profil, de nevoie. Relativul ar fi bătut filmul dacă nu ar fi devenit, pentru unii, un ecran cât o mie şi una de nopţi. De aici nevoia de conectare cu ceea ce a mai rămas şi de reinventare al actului artistic. Vrei un public în sală, tânjeşti după o reacţie umană, dar ai doar opţiunea online-ului. Atunci măcar să iasă bine şi să se vadă altfel decât ca şi cum ar fi fost filmat cu telefonul, oricât de inteligent şi de cu capul în Cloud. Şi asta s-a întâmplat. De ceva vreme la Timişoara am văzut, online desigur, de la piese ale Teatrului Naţional la Teatrul independent Basca. Mi-a lipsit Auăleu-ul. Şi vreau să le spun asta: ne-aţi lipsit! Unde aţi fost?
Dar am văzut sâmbătă, tot în digital, tot pe ecran, dar ceva fain: ultima năzbâtie, în premieră a teatrului de păpuşi Merlin, cu piesa Ţara Rutabaga. Hoinăreală în zig-zag, un spectacol în regia lui Levente Kocsárdi. Şi am văzut bine, pentru că în spatele camerelor erau şi vor fi ceva mai mult decât AI: nişte profesionişti în ale imaginii şi în ale transmisiilor live. Încă avem nevoie de experţi, în spatele camerelor de filmat şi nu doar un senzor care să urmărească mişcarea. Vrem artă cu sens.
În această idee Stage ON a venit ca o gură de aer pentru producţiile de streaming online. A fost pentru prima dată când am urmărit complet spectacolele accesate online, fără să mă enervez din cauza problemelor tehnice. Iar la cât de tentant e să dai un scroll pe Social Media sau pe Netflix, e clar că orice mică greşeală în online poate însemna părăsirea "sălii". Nu că nu am fi cu toţii pe o scenă zilele astea, păpuşi mânuite de nişte actori fără public fizic. Şi poate că tocmai despre asta e şi piesa celor de la Teatrul Merlin, despre un tărâm imaginar care să inspire libertatea intelectuală a copiilor şi să le stimuleze curiozitatea, pentru ca necunoscutul să creeze imposibilul. În Rutabaga realitatea ta devine realitatea mea. De la slam poetry la scene binecunoscute: o familie disfuncţională, aproape obişnuită, în care copiii stau cu nasul în telefoane, verificându-şi like-urile şi emoticoanele virtuale, simboluri ale unei societăţi din ce în ce mai agramate. Un ecran cât o lume şi o lume cât un ecran. Ce poate fi mai real?
Despre trecerea de la textul original al lui Carl Sandburg, care a avut acelaşi scop ca cel al spectacolului, acela de a transmite copiilor şi adolescenţilor o poveste despre posibilul din imposibil, Mirela Iacob, antrenoarea de slam poetry spune: "Translaţia spre actualitate s-a făcut insistând pe ideea libertăţii ireale a copiilor şi adolescenţilor, care, dominaţi de tehnologie şi de era digitală, ajung să îşi restrângă reperele la lumea virtuală, o lume care castrează cunoaşterea, provocarea intelectuală şi fantezia. Un alt ingredient mai puţin folosit a fost punctarea textului în proză cu inserţii de slam poetry, dublate şi rostite pe muzică. Tehnică ludică per se, slam poetry deschide porţile fanteziei şi încurajează joaca, implicit normalitatea. Aliteraţii, jocuri de silabe, ritmări în diverse măsuri, au preluat proza şi prozaicul şi le-au transformat într-un semafor care anunţă oprirea într-o haltă a necesităţii copilăriei nealienate, transmiţând astfel mesajul, de cele mai multe ori educativ."
În această hoinăreală în zig zag, alături de copiii pe care posibil să-i aştepte încă o primăvară în online, Ţara Rutabaga pare să fi fost un bilet legitim către o conştientizare aparte: recuperarea acelui "împreună", lipsit de grija contaminării minţilor tot mai digitalizate, tot mai emoticonate.
Aşteptăm următoarea prestaţie, şi fizic şi în live streaming, fiind, după cum explică regizorul Levente Kocsárdi, "primul spectacol în România inspirat de cartea lui Carl Sandburg şi prima montare dintr-o trilogie Rutabaga, pentru redescoperirea unor sentimente profunde şi a unor obişnuinţe de bun simţ precum mâncatul sănătos, plăcerea lecturii şi a timpului-împreună, a unor valori precum altruismul şi acceptarea diversităţii, o pledoarie pentru carte, joacă şi evadarea în fantastic ca antidot la plictiseală, la refugiul în internet, fast-food şi înstrăinare, un ghid imaginar de călătorie pentru orice familie mai mult sau mai puţin (dis)funcţională".
Dar pentru a-i prinde pe cei mai exigenţi dintre gadget-eri, adolescenţii, cărora li se şi adresează în mare parte piesa, trebuie să vii cu o calitate impecabilă a imaginii şi o flexibilitate a cadrului care să-l ţină în moment. Poate mai apoi îi vei prinde şi în sală. Pentru că un lucru e clar: de la cursurile universitare la performance-urile de toate felurile, nimic nu va mai fi doar fizic sau doar live, cu uşile închise. Live Streaming-ul devine o necesitate, în trend total cu transparenţa în comunicare, de la politic la economic şi cultural.
Aceasta nu este o ştire falsă. Teatrul online continuă şi probabil că va continua şi când ne vom întoarce în săli. Vă invit deci, aşa cum mă invit şi pe mine să trecem peste nişte bariere mentale, să îmbrăţişăm împreună atât umanul, cât şi inteligenţa artificială.
Poate ajungem undeva cu asta către
un tărâm fermecat,
în zig-zag,
parfumat
elegant
transuman
Teatrul ne aşteaptă, oriunde am fi. The Stage must go on!
Foto: Adrian Danciu, Stage ON