aprilie 2021
Povestea băiatului orb şi invizibil
După spectacolul de final de stagiune 2020-2021 a Teatrului Improbabil - Povestea băiatului orb şi invizibil - vorbitul în rime m-a prins ca prin minune, probabil, şi mi-a devenit indivizibil. Vine fix în perioada aia în care oricum mi-a rimat sub peniţă foaia, aşa cum şi realismul meu magic la finalul zilei e unu la unu cu stilul Sabinei, autoarea acestei piese. E un text iambic, şugubăţ, pe care fără să vreau îl ascult şi-l învăţ, într-o îmbinare de real cu mitico-legendar, un pleonasm de basm, o antiteză de diegeză cu poezie şi doar atât cât trebuie sarcasm. O frenezie cu melodie şi entuziasm, începută într-o cheie vocală parcă de spasm, enervantă bunăoară şi neînţeleasă decât mai târziu. Şi despre ea m-am gândit să scriu. Spectacolul de faţă iese din fundalul sonor obişnuit, din clişeul deja pregătit, iar asta supără pentru puţin timp, iar pe urmă e fascinant de auzit. E deductiv, e bine că există trucul ăsta să nu te lase pasiv, când nu ţi-e dat să vezi, celelalte simţuri se ascut într-un laitmotiv şi aici iterat. Aşa încât, mai bine să fie preţ de două minute enervant şi atât, şi după aceea înţeles, decât să fie o fluctuaţie fără sens. În cazul ăsta sensul e un dat. Şi trucul cu poezia e şi el de la sine-nţeles.

Povestea băiatului orb şi invizibil e narată, pe alocuri succesiv, pe alocuri simultan, uneori e chiar cântată şi fără pian şi cu pian, iar asta e datorită unui sound-design extraordinar, cel mai muncit şi cel mai complex, din toate cele pe care până acum le-am auzit. Elementele de basm sunt codate, concentrarea apare la clişee desfiinţate, nu la o ramă, cât la o simbolistică aparte, în parte datorată pădurii fermecate coborâtă din ficţionalul frust în realitatea de zi cu zi, unde idealul e corect politic şi just, orice ar fi. De asta, în apanajul unei poezii, basmul coboară în lumea noastră, împungându-ne în coastă un fel de deontologie a omenirii, de pildă cum nu e bine să îi numeşti altfel decât persoane cu dizabilităţi, e contrar firii.

Totuşi, dincolo de dimensiunea asta a corectitudinii politice, metafora pădurii fermecate vrea să ne indice că trăim în aceeaşi lume cu toţii şi că plătim la fel în faţa morţii, dar confundăm de multe ori decapitarea cu iertarea şi facem lucruri care să ne justifice eroarea, marea cu sarea.

Motivul renaşterii cu apă vie şi apă moartă a băiatului invizibil şi nevăzător proaspăt decapitat vine ca o încununare a revoluţiei ce pare că tocmai s-a întâmplat. În oameni se naşte speranţa că băiatul vede pentru prima dată, ceea ce nu se întâmplă, dar parcă trece mai uşor la gândul că împăratului îi vine rândul să aibă capul scurtat. Nevăzătorul devine el însuşi împărat, însurat cu prinţesa promisă, iar primul lucru care e bifat e că pădurea nu mai e proscrisă, iar oamenii sunt laolaltă în regat.

Tuşele moderne aduse, suprapuse universului fictiv nu îi aduc nimic peiorativ. Mama însărcinată, care e din greşeală electrocutată, iar copilul îşi pierde astfel vederea e ca un fir al Ariadnei despicat şi împletit între două lumi între care îi pendulează şi nevăzătorului şederea. Lumea reală şi basmul, completează chiasmul.

Morala care se desprinde şi în care m-aş încrede e că lumea e de fapt aia care se simte, nu aia care se vede.
"Unde te duci? Nu vezi că sufăr şi plâng...
Cu muci?!"
De: Sabina Balan Regia: Mara Oprea Cu: Alexandru Potocean, Theodor Şoptelea, Florentina Ţilea, Cătălin Babliuc, Paul Dunca/ Paula Dunker, Silvana Negruţiu, Maia Morgenstern, Gabriel Costin

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus