Povestea băiatului orb și invizibil și trucul audio incredibil

După spectacolul de final de stagiune 2020-2021 a Teatrului Improbabil - Povestea băiatului orb și invizibil - vorbitul în rime m-a prins ca prin minune, probabil, și mi-a devenit indivizibil. Vine fix în perioada aia în care oricum mi-a rimat sub peniță foaia, așa cum și realismul meu magic la finalul zilei e unu la unu cu stilul Sabinei, autoarea acestei piese. E un text iambic, șugubăț, pe care fără să vreau îl ascult și-l învăț, într-o îmbinare de real cu mitico-legendar, un pleonasm de basm, o antiteză de diegeză cu poezie și doar atât cât trebuie sarcasm. O frenezie cu melodie și entuziasm, începută într-o cheie vocală parcă de spasm, enervantă bunăoară și neînțeleasă decât mai târziu. Și despre ea m-am gândit să scriu. Spectacolul de față iese din fundalul sonor obișnuit, din clișeul deja pregătit, iar asta supără pentru puțin timp, iar pe urmă e fascinant de auzit. E deductiv, e bine că există trucul ăsta să nu te lase pasiv, când nu ți-e dat să vezi, celelalte simțuri se ascut într-un laitmotiv și aici iterat. Așa încât, mai bine să fie preț de două minute enervant și atât, și după aceea înțeles, decât să fie o fluctuație fără sens. În cazul ăsta sensul e un dat. Și trucul cu poezia e și el de la sine-nțeles.

Povestea băiatului orb și invizibil e narată, pe alocuri succesiv, pe alocuri simultan, uneori e chiar cântată și fără pian și cu pian, iar asta e datorită unui sound-design extraordinar, cel mai muncit și cel mai complex, din toate cele pe care până acum le-am auzit. Elementele de basm sunt codate, concentrarea apare la clișee desființate, nu la o ramă, cât la o simbolistică aparte, în parte datorată pădurii fermecate coborâtă din ficționalul frust în realitatea de zi cu zi, unde idealul e corect politic și just, orice ar fi. De asta, în apanajul unei poezii, basmul coboară în lumea noastră, împungându-ne în coastă un fel de deontologie a omenirii, de pildă cum nu e bine să îi numești altfel decât persoane cu dizabilități, e contrar firii.

Totuși, dincolo de dimensiunea asta a corectitudinii politice, metafora pădurii fermecate vrea să ne indice că trăim în aceeași lume cu toții și că plătim la fel în fața morții, dar confundăm de multe ori decapitarea cu iertarea și facem lucruri care să ne justifice eroarea, marea cu sarea.

Motivul renașterii cu apă vie și apă moartă a băiatului invizibil și nevăzător proaspăt decapitat vine ca o încununare a revoluției ce pare că tocmai s-a întâmplat. În oameni se naște speranța că băiatul vede pentru prima dată, ceea ce nu se întâmplă, dar parcă trece mai ușor la gândul că împăratului îi vine rândul să aibă capul scurtat. Nevăzătorul devine el însuși împărat, însurat cu prințesa promisă, iar primul lucru care e bifat e că pădurea nu mai e proscrisă, iar oamenii sunt laolaltă în regat.

Tușele moderne aduse, suprapuse universului fictiv nu îi aduc nimic peiorativ. Mama însărcinată, care e din greșeală electrocutată, iar copilul își pierde astfel vederea e ca un fir al Ariadnei despicat și împletit între două lumi între care îi pendulează și nevăzătorului șederea. Lumea reală și basmul, completează chiasmul.

Morala care se desprinde și în care m-aș încrede e că lumea e de fapt aia care se simte, nu aia care se vede.
"Unde te duci? Nu vezi că sufăr și plâng...
Cu muci?!"