Lumea de basm a teatrului sonor - Povestea băiatului orb și invizibil

În decembrie 2020, o mână de tineri creativi și entuziaști au pus bazele primului teatru sonor independent din România, și anume, Teatrul Improbabil, de care e foarte probabil să mai auzim mult timp de acum încolo. De ce spun asta? Nu am fost niciodată o împătimită a teatrului radiofonic, pot afirma că cel mult am prins din zbor câteva replici, într-o vreme în care ai mei ascultau radioul non-stop. Dar nu auzisem un spectacol cap-coadă. A durat câteva luni până ce lumea de basm creată de cei de la Teatrul Improbabil a ajuns să mă cuprindă în mrejele ei, dar mai bine mai târziu decât niciodată. Pentru că acum pot spune cu toată convingerea că iubesc teatrul audio. Câteodată chiar mai mult decât cel de pe scenă. Pentru că pentru mine, acest tip de teatru este o detașare. Îmi odihnesc ochii pironiți prea multe ore în șir pe ecranul laptopului și fac o incursiune în interiorul meu, în imaginația mea. Și simt că fac parte din spectacol. Acest lucru se datorează abordării lor fresh în ce privește temele pieselor, multe dispunând de accente sociale, universul muzical și sonor aproape hipnotizant și interpretările în cheie veridică, care te fac, vrând-nevrând, să empatizezi cu personajul.

Povestea băiatului orb și invizibil, cu un scenariu semnat de Sabina Balan și în regia Marei Oprea, închide prima micro-stagiune a Teatrului Improbabil. Este un basm modern, transpus în zilele noastre, care, contrar tradițiilor, îl are ca protagonist pe un băiat ale cărui puteri supranaturale îl trag mai mult în jos decât să îl ajute și ale cărui dizabilități sparg tiparul feciorului de împărat fără cusur, dar fără se să renunțe la caracterul eroic al personajului. Astfel spectacolul devine deopotrivă o metaforă și o critică la adresa societății actuale și îndeamnă la o introspecție îndelungată în privința modului în care fiecare dintre noi privește persoanele cu dizabilități. Sau a modului în care nu le privește. Cele mai multe sunt invizibile. Pentru că, fie că vrem să recunoaștem sau nu, majoritatea avem un reflex de a întoarce privirea în momentul în care zărim o persoană cu dizabilități, pentru a ne proteja de potențialul disconfort creat de mila și repulsia pe care le simțim față de aceste persoane, asemeni împăratului din spectacol. Și asta pentru că ni se pare diferite, anormale. Dar de ce nu putem privi dizabilitatea altora ca pe o altă culoare a părului sau a ochilor? Nimeni nu întoarce capul în partea opusă dacă vede pe cineva cu păr roz, pentru că asta e considerat cool. Dar cum ar fi să facem dizabilitățile cool? Sau să facem persoanele în cauză să se simtă așa. Fiindcă "diferit" nu e neapărat ceva negativ. Și asta încearcă spectacolul Teatrului Improbabil să exprime.

Echipa care a lucrat la Povestea băiatului orb și invizibil este constituită atât din nume sonore, cât și din nume noi, timide, dar promițătoare, reunindu-i într-o distribuție de excepție pe Alexandru Potocean, Theodor Șoptelea, Florentina Țilea, Cătălin Babliuc, Paul Dunca / Paula Dunker, Silvana Negruțiu, Maia Morgenstern și Gabriel Costin. Muzica care ne imersează puternic în universul fermecat cu ale ei ritmuri lăutărești este produsă de proaspătul Raw Beat Gang, cu un instrumental de Daniel Stănciucu, David Lunca, Adrian Piciorea și cu posibile influențe de la dramaturga Sabina Balan, despre care Mara Oprea ne spune cu un surâs într-un scurt video că ascultă manele atunci când scrie. Totul este contopit apoi într-o armonie perfectă de Adrian Piciorea, care a fost producător executiv și s-a ocupat de sound design.

Structura spectacolului este una de tipul povestirii în ramă. Protagonistul, cu ajutorul mai mult sau mai puțin dorit oferit de un narator care vorbește în versuri (pentru a menține trează atenția publicului, după cum se justifică el), încearcă să povestească audienței călătoria inițiatică prin care a trecut și cu ce zmei a trebuit să se confrunte pentru a deveni, cum și-a dorit în copilărie, purtătorul luminii, reprezentantul unei categorii întregi de persoane defavorizate, eroul care schimbă cursul istoriei și își eliberează semenii din exilul din Pădurea Fermecată. Micile intervenții ale naratorului și tonalitățile variate care rup ascultătorul din firul narativ pot părea pe alocuri nenaturale, însă, dându-i dreptate povestitorului, aceste elemente contribuie activ la prevenirea plictiselii, adăugând totodată un strop de divertisment unei povești de altfel tragice în esență. Astfel, băiatul orb și invizibil urmează sfatul Zânei Zânelor: "Ca să fii văzut, trebuie să îți spui povestea". Și la fel face și spectacolul Povestea băiatului orb și invizibil și întreaga lume de basm a teatrului sonor, care nu are nevoie de imagini sau scenă pentru a fi văzut. E de ajuns să își spună povestea.