"Nu ştiu de ce m-au arestat, poate pentru că la o emisiune Tv purtam un T-Shirt cu Pussy Riots!"
Cel mai celebru regizor al momentului în Rusia e Kirill Serebrennikov, regizor curajos şi novator, multi-talentat, lucrează în film, teatru, operă şi balet cu succes egal. Din păcate a devenit cunoscut în lumea întreagă nu atât pentru meritele sale artistice, ci pentru că peste noapte a devenit exilat în propria lui ţară, din cauza unui scandal politic. Deşi iniţial a fost susţinut de Kremlin şi apreciat personal de Putin, care dorea la un moment dat "să dea impresia" că susţine avangarda (ce ironic) odată ce curentul politic a început să schimbe direcţia (în stilul ipocrit al stalinismului cu mănuşi) cenzura a intervenit brusc şi Serebrennikov a fost îndepărtat de la Centrul Gogol, al cărui director era şi unde, datorită lui, scena devenise pentru tinerii artişti o platformă ce exploda de energie creativă.
A fost demis şi în plus arestat. Acuzaţia de fraudă (că ar fi deturnat un milion de dolari din bani publici, fapt pe care el l-a negat vehement) a creat valuri de şoc în Rusia şi în lume. Şi dintr-o dată artistul a devenit un simbol al libertăţii, apărător al generaţiei tinere, minorităţilor sexuale şi artiştilor avangardişti, artistul care a avut curajul să critice direct instituţiile mari: atât guvernul pentru incriminarea comunităţii LGBT, cât şi biserica ortodoxă, pentru atitudinea reacţionară şi încăpăţânarea de a se opune schimbărilor.
Brusc, Serebreninikov a devenit victimă, erou şi simbol al rezistenţei. Îmi aminteşte de sacrificiul de sine al lui Tarkovski. Acelaşi mesaj al rezistenţei prin cultură, pentru care ambii artişti au fost forţaţi să plătească scump, suferind daune morale şi fizice, pentru că au avut curajul să spună adevărul. Serebrennikov: "Nu puterea politicienilor, a presei sau a mediei e ce e important în Rusia, ci cultura, descoperirile în domeniul artei, care ajută ca viaţa să fie suportată mai uşor. Pentru cultură şi artă merită să suferi."
Deşi Tarkovski a trăit în secolul trecut într-o Moscovă îngheţată de cenzura comunistă, azi, în aceeaşi Moscovă aşa-zis liberă, Serebrennikov înfruntă consecinţele unei cenzuri la fel de dure, dar mai perversă poate decât în comunism. Nu întâmplător a avut intenţia să realizeze un mini-serial despre viaţa lui Tarkovski - un gest de fraternitate artistică asumată peste timp.
Ambii par a fi consideraţi artişti intelectuali şi totuşi amândoi au crezut în forţa intuiţiei ca sursă esenţială a creativităţii. "Ideile îmi apar nici eu nu ştiu de unde şi nu pot să explic cum se formează. Iar când le cer actorilor ceva şi ei mă întreabă mereu de ce, tot ce le răspund e... pentru că... nu ştiu. Chiar dacă un sfânt sau Buddha însuşi ar apărea şi le-ar explica actorilor de ce fac ce fac, orice le-ar spune n-ar fi convingător. Intuiţia e singurul răspuns şi apare pur şi simplu, la fel cum apar copiii în viaţă.", afirma Serebrennikov. Tarkovski, de asemenea, alegea să lucreze doar cu acei actori cu care avea o afinitate, o chimie specială: "Sunt gata să-i acord unui actor libertate absolută dacă acceptă colaborarea noastră cu încredere absolută. Nu vreau să-mi arate nimic, ci să intuiască singur cum trebuie să fie, unde să adauge sau să elimine ceva. Actorul poate controla ce face doar prin intuiţie."
Sunt multe asemănări, dar merită menţionate şi diferenţele dintre cei doi. Cu toate că era iubit de mulţi, atât înainte cât şi după ce a părăsit Uniunea Sovietică, Tarkovski s-a simţit deseori singur, fără sprijin în încercările de a obţine finanţare pentru filme şi cel mai mult atunci când foşti prieteni, din laşitate sau din frică de consecinţe, au acceptat să-l denigreze, să-i înfigă cuţitul pe la spate. Spre deosebire de el, Serebrennikov a simţit tot timpul că nu e singur. Proteste şi intervenţii repetate în favoarea noului disident revoluţionar s-au extins în afara Rusiei, un val de adeziune care a crescut până şi în pandemie. Nelipsindu-i umorul, artistul a declarat recent: "Nu sunt singur; eu trăiesc de câţiva ani cu domiciliu forţat, dar acum toată lumea are domiciliu forţat".
Deşi încă nu are voie să părăsească Rusia, Serebrennikov, care e poate azi cel mai căutat regizor din lume, primeşte constant oferte de lucru peste tot în lume (ce contrast cu Tarkovski, care, împotriva voinţei lui, s-a chinuit să negocieze în vest contracte cu producători şi pentru ultimele sale filme!)
Serebrennikov lucrează spectacole, fie în teatru sau operă, montări complexe şi extrem de dificile, cum ar fi Parsifal de Wagner, la Opera din Viena, repetând zilnic de la distanţe de mii de kilometri, via zoom, cu ajutorul unei reţele impresionante de asistenţi, coregrafi şi artişti care i se pun la dispoziţie cu toată simpatia faţă de el, gata să-l servească, în numele artei şi al libertăţii de creaţie. Tarkovski, poet-filozof, misterios şi auster, lucra singur, iar între filme îşi lua uneori ani de pregătire, de meditaţie profundă.
Cum reiese din mai toate declaraţiile pe care le-am citat în articolul precedent, Tarkovski era un om profund religios, pentru el arta însemna rugăciune. Se întreba des: cum poţi să trăieşti fără speranţă? Deşi filmele lui par unora dezolante, ciudate, triste, la final te umplu de speranţă. Aşa cum răsuflarea umple plămânii cu oxigen, la fel oxigenul dumnezeiesc - speranţa hrăneşte sufletul. În deşertul spiritual al lumii noastre, acesta este, pentru mine cel puţin, mesajul filmelor lui - o hrană de o altă calitate, de care chiar avem nevoie.
Dar pentru Serebrennikov pare să fie altfel. În experienţa sa, religia e mereu legată de dureri şi traume: "La origine religia era iubire, dar în viaţa noastră religia a devenit prilej de neînţelegeri agresive între oameni şi naţiuni, ceea ce dă naştere la forme de terorism şi izolare masivă. E groaznic. În Rusia predicatorii au luat cu asalt televiziunile. Religia controlează mintea fiecăruia, o dogmă a obscurantismului".
********************
Când am aflat recent că se transmite filmat direct de la Staatsoper noua înscenare a lui Parsifal în regia lui Serebrennikov, cunoscând atitudinea critică a regizorului faţă de religie, am fost curios să văd cum va interpreta el mistica lui Wagner. Tradiţia face ca Parsifal să fie programat în fiecare an de Paşti, această ultimă creaţie a sa fiind considerată o variantă scenică a unei slujbe bisericeşti. Simbolul hristic al vindecătorului rănilor omenirii e transpus de Wagner în viziunea cavalerului medieval al Sfântului Graal. În acest context, dacă regizorul care montează Parsifal are o atitudine deschis anti-religioasă, e în pericol să comită un sacrilegiu, călcând în picioare nu doar o mare operă de artă, ci distrugând chiar ideea de sacru, cu riscul imens de a provoca furia admiratorilor compozitorului. Serebrennikov are însă curaj şi de la început pare că îl sfidează pe Wagner însuşi, fiind interesat să povestească un cu totul alt Parsifal decât cel din libret. Unul cumva auto-biografic. Monsalvat, castelul Sfantului Graal din operă a fost transformat într-un gulag contemporan, o închisoare realistă, cu celule, curte, sală de mese, şi alte aspecte ale vieţii carcerale prezente pe scenă. Evident, gulagul şi încarcerările îi sunt mai familiare regizorului decât mitologia inventată a lui Wagner.
Acest Parsifal nu e tânărul curat şi candid din libret, ci un deţinut închis nu se ştie de ce, care îşi omoară, într-o clipă de disperare, propriul iubit (nu o lebădă albă) şi nu cu arcul şi săgeata, ci cu o lamă de ras. Dacă Parsifal nu e alesul care va schimba soarta omenirii, ci un criminal ca alţii din gulag, începi să te întrebi cum îi va salva un criminal viaţa regelui Amfortas. Profeţia din libret - că rana acestuia poate fi vindecată doar când suliţa magică (descrisă ca fiind cea cu care a fost împuns Hristos pe cruce) recuperată de tânărul naiv şi pur, o va atinge - pare anulată din start.
Căutarea spirituală a geniului german a fost răsturnată de Serebrennikov, adaptată la cultul macho al puşcăriaşilor care îşi compară muşchii mari şi tatuaţi. Sfântul Graal şi celebrele simboluri ale operei sunt reflectate în acest Parsifal doar sub formă de tatuaje, desene naive cu ecouri religioase încrustate in trupuri, care, deşi par divorţate de spiritualitatea lui Wagner, în mod indirect au cumva o legătură.
Cum libretul operei e tabu, deci nu poate fi schimbat, deşi cuvintele cântate sunt cele scrise de Wagner, Serebrennikov, bazându-se pe intuiţia sa, a reinterpretat acţiunile şi a transpus aproape de fiecare dată în mod şocant intriga şi situaţiile. Personajul principal, jucat de Jonas Kaufmann, e la el un om în vârstă, care priveşte înapoi, reflectând la evenimentele propriei vieţi, în timp ce un dublu tânăr le trăieşte pe scenă. Odată evadat din celulă, îl vedem pe acesta rătăcind printr-un pustiu post-apocaliptic, prin ruinele unei biserici goale, distruse, într-o atmosferă tipic tarkovskiană.
Toate acţiunile operei sunt reimaginate de regizor cu totul altfel decât au fost scrise. Uneori contrazic logica, alteori mişcarea personajelor e voit şi iritant împotriva muzicii.
La finalul operei, Parsifal deschide larg uşile gulag-ului. Transformarea metafizică prin compasiune, deşi cu totul altfel decât a fost imaginată de compozitor, acum are totuşi loc. Forţa compasiunii îi va salva pe cei osândiţi. Dar Serebrennikov nu crede că în ziua de azi avem nevoie de un erou eliberator şi mântuitor, cu suliţa în mână, care să ne salveze! Avem nevoie de compasiune, înţelegere şi iertare între oameni. Surprinzător, Serebrennikov se arată credincios: "Sunt buddhist. Vreau să învăţ să înţeleg lumea şi cred în posibilitatea miracolului. M-am născut în Rusia şi am nevoie să trăiesc şi să lucrez aici." În Nostalgia, Tarkovski comunica acelaşi mesaj.
Este uimitor curajul pe care şi-l asumă azi Serebrennikov, abordând atât de liber opera lui Wagner, folosind muzica şi libretul ca pretexte pentru a crea o intrigă extrem de personală. Şi e şi mai uimitor că reuşeşte să convingă, astfel că acolo unde pe vremuri se striga: SACRILEGIU! la minuscule abateri de la litera wagneriană, lui, de data aceasta i se permite orice şi, dacă are sens, e acceptat. Timpuri noi! Celebritatea artistului ca disident politic ajută de asemenea.
Tarkovski, când a montat Boris Godunov la Covent Garden, a avut o cu totul altă atitudine în raport cu opera clasică. Un respect adânc pentru tradiţie, pentru compozitor şi muzica lui, pentru istorie. Nu şi-a creat povestea lui paralelă, nimic personal sau auto-biografic, şi totuşi, sentimentul adânc al întunericului care plutea atunci şi încă pluteşte azi peste destinul colectiv şi individual al Rusiei era copleşitor.
Tarkovski şi Serebrennikov - doi artişti care se aseamănă până la un punct. Dacă Serebrennikov îşi sacrifică propria libertate ca să-i ajute pe maginalizaţi, pe nedreptăţiţi din noul azil de noapte - atât ai Rusiei cât şi ai lumii - Tarkovski, folosind arta ca rugăciune, se adresează direct Creatorului. Filmele lui expun sărăcia şi mizeria spirituală în care trăim pe acest pământ. Pentru că e îngrozitor că, în loc să ne unim, continuăm să ne distrugem reciproc, aşa încât nevoia de "Vie împărăţia ta" e azi mai mare ca oricând. E de înţeles de ce Tarkovski insistă că avem nevoie de ajutor ceresc.
Lumea celor doi nu e totuşi aceeaşi. Când Tarkovski se întreabă: de unde vine arta - de la Dumnezeu sau de la Diavol?, eu cred că răspunsul lui e implicit în toată opera sa. Nu ştiu dacă Serebrennikov e de acord. Parsifal pentru el e un criminal, dar asemeni aceluia dintre cei de pe Golgotha, de lângă Iisus, care şi-a descoperit credinţa.
Tarkovski este cu adevărat un spirit constant curat şi pur care, prin sacrificiul lui, ne-a dat speranţă. El e pentru mine Parsifal.