Ana Maria Ţîrlea, 22 de ani, Bucureşti
Studentă a specializării regie de teatru, clasa profesorului Radu Nica, Facultatea de Teatru şi Film, Universitatea "Babeş-Bolyai", Cluj-Napoca
Răzvan Rocaş: În câteva cuvinte, cine eşti?
Ana Maria Ţîrlea: Salut, eu sunt Ana. Ana cea pe care te poţi baza mereu, care e întotdeauna sinceră şi care a ştiut de mică că ea vrea să facă ceva într-un teatru, chiar dacă asta însemna să rupă bilete la intrare. Ana care are mereu o ţigară în mână, care e nesimţit de punctuală şi care nu te lasă niciodată la greu. Ana care iubeşte oamenii şi care aleargă mereu din stânga în dreapta după ceva / cineva. Sunt Ana. Atât de simplu.
R.R.: Vorbeşte-mi despre copilăria ta. Ce te fascina, ce te speria, la ce visai?
A.Ţ.: Eu am fost copilul ăla din grup pe care mereu se bazau părinţii şi îmi aduc aminte că eram fascinată că adulţii aveau încredere în mine să am grijă de tot. În general am avut dorinţa asta ciudată de a ştii ce cred oamenii despre mine. Mi-era frică să ridic mâna la şcoală, pentru că mereu credeam că o să greşesc răspunsul şi uram să merg după profesori la cancelarie. Nu puteam să sun pe nimeni, nici măcar să comand o pizza sau să fac o rezervare. Ceea ce e un pic ironic, că lumea se baza pe mine, dar mie mi-era frică să fac primul pas într-un grup. Ceea ce e şi mai ironic e că acum meseria mea e să coordonez un grup de oameni, iniţiativa e la mine şi toţi paşii în acest sens tot eu trebuie să-i fac. Cât despre vise... teatru. Orice cunoscut de al meu ar putea să-ţi spună că doar despre asta vorbeam!
R.R.: Care a fost primul contact cu lumea teatrului?
A.Ţ.: Aveam 10 ani şi m-a dus tata la Teatrul Bulandra să văd spectacolul Îngropaţi-mă pe după plintă, în regia lui Yuri Kordonsky. Cred că atunci s-a produs minunea. Şi după n-am mai vrut să mă mai despart de lumea asta. La un moment dat, prin clasa a VIII-a, ajunsesem să nu mai am ce să văd în Bucureşti. Fusesem la toate spectacolele şi aşteptam cu nerăbdare unele noi. Şi după fiecare reprezentaţie aveam un fel de ritual cu tata, în care dezbăteam spectacolul şi apoi citeam toate cronicile care apăreau, ca să vedem dacă am avut dreptate! Am încercat să rămân cât se poate de conectată la tot ce se întâmpla în lumea teatrului, iar acum sunt super recunoscătoare pentru că am făcut asta.
R.R.: Ce te fascinează la teatru? Ce crezi că te va ţine în continuare în această lume?
A.Ţ.: Pentru mine teatrul e un soi de safe space, atât pentru artişti, cât şi pentru public. Sunt fascinată de capacitatea teatrului de a suspenda realitatea pentru câteva momente. Deci, merg la teatru să văd viaţa pe scenă, o viaţă care nu mă poate afecta ad litteram, dar care poate să mi se întâmple şi mie oricând. Mi se pare un pic prea mult să zic că e tare să te poţi juca cu viaţa oamenilor într-un mediu controlat, dar până la urmă cam asta facem. Iar pentru asta ai nevoie de oameni, de comunicare, de încredere continuă. Genul ăsta de întâlniri all in sper să mă ţină în continuare în această lume. Mereu e ceva nou care te aşteaptă după colţ. Şi un alt detaliu care mi se pare magic şi de care mi-e dor e momentul în care toate aplauzele se sincronizează. Ăla e un puls care n-aş vrea să se oprească niciodată.
R.R.: Ce crezi că ai fi făcut dacă nu era teatrul?
A.Ţ.: În ultima vreme mi-am tot pus această întrebare. Cred că ceva în zona de PR, de organizări evenimente. Există această glumă la adresa mea, că într-o altă viaţă aş fi fost organizator de nunţi, asta pentru că sunt foarte organizată şi lucrez bine sub presiune. Sau că aş fi tare într-o corporaţie... Nu ştiu. Cred că mi-ar fi plăcut să am o afacere care lucrează şi într-o direcţie organizatorică, dar şi cu frumosul. Poate că organizator de nunţi nu sună aşa rău!!
R.R.: Crezi într-un teatru făcut cu sudoare? Cât este muncă şi cât este talent?
A.Ţ.: Cred într-un teatru făcut cu pasiune şi cu drag. Îmi place să cred că nimeni nu ajunge în domeniul ăsta dacă nu e cu adevărat pasionat. Cineva mi-a spus acum vreo 10 ani că în teatru e 1% talent şi 99% muncă. Pentru mine asta e o "reţetă" care încă se susţine.
R.R.: Cum vezi poziţia regizorului în actul artistic: trebuie să aibă mereu ultimul cuvânt sau să colaboreze constant cu actorul?
A.Ţ.: Cred că există regizori şi regizori. Fiecare îşi găseşte modul de lucru cel mai benefic şi cel mai eficient. Deşi trebuie să ştii să te şi adaptezi în funcţie de echipa cu care lucrezi. Eu, spre exemplu, chiar dacă vin cu un plan bine stabilit de la început, nu pot să nu văd întâi ce propun actorii. Îmi place să plec de la propunerile lor şi să încerc să le fac să ajungă la ceea ce-mi doresc eu. Iar asta implică nişte compromisuri de cele mai multe ori. Dar sunt de părere că eu la mine acasă nu am cum să văd toate opţiunile care există. Uneori am parte de variante la care nici nu m-am gândit şi care sunt mai ofertante decât ce aveam eu în gând. Alteori nu, şi atunci merg pe ce aveam eu stabilit. Cred într-un schimb continuu de idei şi de păreri. Nu-mi place să fiu rigidă, nu mi se pare productiv. Însă, da, cred că oricât am dezbate unele lucruri, regizorul are ultimul cuvânt. El alege ce şi cum rămâne în spectacol.
R.R.: Teatru clasic vs. teatru documentar: care formă ţi se pare mai ofertantă?
A.Ţ.: Teatru clasic. Call me old fashioned, dar pentru mine teatrul e ficţiune. Da, te poţi folosi de poveşti personale în creaţia de personaj, poţi introduce elemente metateatrale în spectacol, să rupi convenţiile, să vorbeşti despre politică şi economie şi să construieşti un discurs pe care să-l suprapui textului dramatic, dar la finalul zilei, teatrul nu cred că ar trebui să fie realitate adusă pe scenă, ci mai degrabă să se inspire din realitatea imediată.
R.R.: Cum îţi consideri parcursul în şcoala de teatru? Ce a însemnat facultatea pe timp de pandemie?
A.Ţ.: Îmi place să cred că am evoluat frumos în facultate. Sper să nu bat câmpii. Eu asta simt. Acum, uitându-mă în urmă, ştiu exact unde am greşit şi ce aş fi putut face mai bine, unde n-ar fi trebuit să mă încăpăţânez şi unde am lăsat prea mult de la mine, dar mă bucur că a fost aşa. Cred că am fost "crescuţi" frumos, armonios şi, cel mai important, nu împotriva personalităţilor noastre. Şi asta a ajutat foarte mult. Să ştii că totul e deja în tine şi că trebuie doar să găseşti modalitatea cea mai bună de a te exprima. Asta mi-a dat încredere, m-a speriat şi m-a făcut să-mi pun multe întrebări. Dar dacă n-ar fi fost aşa, probabil nu m-aş fi simţit suficient de pregătită acum de ceea ce urmează. Cât despre pandemie, evident că n-a fost o experienţă neapărat plăcută şi că au fost momente în care m-am simţit foarte frustrată. Însă, am senzaţia că, într-un mod ciudat, toată distanţarea ne-a apropiat şi ne-a obligat să fim creativi în zone şi cu mijloace de care poate nu ne-am fi atins niciodată.
R.R.: Care a fost cel mai important lucru pe care l-ai învăţat în cadrul celor trei ani?
A.Ţ.: Două vorbe: asumă-ţi! şi nu te mai lua atât de tare în serios!. Glumesc. (sau nu?) Cred că cel mai important lucru pe care l-am învăţat e să am încredere în mine. Şi îmi dau seama de asta abia acum, când pregătesc spectacolul de licenţă şi văd cât de mult am ieşit din zona mea de confort. Mi se pare că am lucrat împotriva mea, a tuturor examenelor de regie pe care le-am făcut până acum şi totuşi, mă simt foarte stăpână pe ceea ce fac. Şi e tare fain să ştiu că pot să fac şi asta!
R.R.: Ce abilităţi crezi că trebuie dezvoltate în continuare având în vedere noul context?
A.Ţ.: Să nu uităm de unde am plecat şi să investim muncă şi interes în tot ce înseamnă partea de video, atât în interiorul spectacolelor, cât şi în promovarea şi arhivarea acestora. Şi poate să încercăm din când în când să mai scoatem teatrul din sala de teatru!
R.R.: Consumi teatru: mergi la (vizionezi) spectacole (online), citeşti (despre) teatru? Eşti conectat(ă) la realităţile teatrului autohton?
A.Ţ.: Încerc să văd şi să citesc tot ce prind, pe cât posibil. Pentru mine ăsta e primul pas în a rămâne conectat la realitatea teatrală actuală. Sunt o persoană care se inspiră din imediat şi de cele mai multe ori mi se întâmplă să-mi vină idei din locuri la care nici nu mă aşteptam. Deci, simt că e necesar evoluţiei mele să fac asta. Low-key, cam ăsta e singurul motiv pentru care îi sunt recunoscătoare pandemiei, că am putut să văd spectacole pe care altfel nu le-aş fi văzut niciodată şi să le revăd pe unele pe care le-am trăit în sală când eram mai mică şi acum le pot urmări cu alţi ochi.
R.R.: Cum te raportezi faţă de noile forme hibride de teatru care au început să evolueze în pandemie?
A.Ţ.: Apreciez incredibil de mult oamenii care au reuşit să se adapteze şi să fie creativi în condiţii total opuse modului clasic de lucru. Pentru o fată de 22 de ani un pic cam conservatoare, am învăţat, de bine de rău, cum e să gândeşti "în afara cutiei". Şi asta cu siguranţă o să ne ajute pe toţi după ce trecem peste acest hop.
R.R.: Cine este artistul care te inspiră? Cu cine ţi-ar plăcea să lucrezi şi de ce?
A.Ţ.: Recunosc că foarte recent mi-am schimbat total perspectivele. Am descoperit locuri şi oameni noi. Am aflat lucruri noi despre mine. Cred că acum, dacă ar fi să dau un exemplu din lumea regiei, mă atrage foarte tare estetica lui Katie Mitchell. Dar a început să mă atragă şi teatrul imersiv. E un mix de multe treburi în capul meu acum. Oricum ar fi, cel mai onest lucru pe care pot să-l zic este că mi-ar plăcea ca în viitor să am ocazia să mai lucrez cu colegii mei actori. Sunt câţiva oameni extraordinari cu care mă rog să mă mai întâlnesc măcar o dată, atunci când toţi o să fi ajuns în punctul în care simţim că am dovedit tot ce aveam de dovedit, că suntem suficient de buni şi că avem încrederea că orice ne-am propune, o să iasă ceva incredibil.
R.R.: Ce mesaj ai vrea să-ţi transmiţi ţie de peste 10 ani?
A.Ţ.: Sper că încă eşti îndrăgostită de ceea ce faci. Sper că eşti mândră de tine (pentru că acum, la terminarea facultăţii, eu sunt tare mândră de tine, Ana). Şi sper că în continuare crezi că viaţa te va duce în locurile şi lângă oamenii care trebuie. Ah, şi să nu uiţi niciodată: dă timpului timp! Nimic nu e întâmplător, până la urmă.