La ceva vreme după ieşirea Marii Britanii din Uniunea Europeană, dar mai ales după o perioadă dementă de izolare şi teamă, incertitudine şi confuzie, mă încearcă o trăire asemănătoare dimineţii când am aflat la radio de moartea lui Freddie.
Crescând cu imaginea unei casete video cu logo-ul Queen în biblioteca alor mei, într-un oraş revoluţionar dar de provincie post-comunistă, acel logo încărcat de simboluri prinsese conotaţii mitice. La trei ani după căderea sângeroasă a comunismului în România, într-un context politic confuz al unei Europe de Est care privea către Marea Britanie ca la un tărâm aristocrat de nepătruns, ţin minte că moartea lui Freddie a căzut peste mintea copilului de 9 ani destul de brutal. SIDA era un termen neînţeles, la fel ca ideea de comunitate gay. Dar ştiu că şi acum îmi amintesc acea zi de 24 noiembrie 1991: întunecată şi plină de un regret de nedescris pentru un elev de clasa a treia la pian. Pentru că nu-ţi puteai imagina ceva mai elegant şi mai sofisticat decât imaginea lui Freddie interpretând la pian acordurile de început ale Bohemian Rhapsody, îmbrăcat în acel costum suprarealist alb satinat, un apogeu al eleganţei androgine cu o senzualitate greu de tradus conceptual.
Queen era pentru mintea acelui copil post-comunist însăşi întruchiparea aristocraţiei şi a eleganţei supreme britanice în: muzică, rock, clasic, operă, design vestimentar şi stil de viaţă. Într-o lume fără Internet, Google sau Facebook, o casetă video Queen era maximum a ceea ce-ţi puteai dori ca formă de manifestare a artei contemporane.
Personaje rupte dintr-o mitologie londoneză, Brian, cu alura sa de chitarist student în astrofizică la Imperial College şi Roger, chitaristul care studia stomatologia la London Hospital Medical College, au fost primii care au început ceea ce avea să devină una dintre cele mai cunoscute trupe de pe planetă. De la rock progresiv şi heavy metal, Brian şi Roger formau Smile, o trupă infimă admirată de un indian parsi din Zanzibar, student la Art College, West London.
Acest Farrokh Bulsara, ajutor de cală la Aeroportul Heathrow din Londra, a devenit prin 1970 al treilea membru Smile şi cel care i-a convins pe Brian şi Roger să-şi schimbe numele trupei în Queen. Pe lângă o voce nativă de interpret de operă, atingând faimoasele patru octave, Freddie avea o prezenţă scenică uluitoare, total diferită de felul său timid şi modest de a fi în viaţa privată. Freddie a fost şi cel care a realizat designul logo-ului Queen, cu simbolurile zodiacale ale celor patru membri ai trupei, incluzându-l pe John Deacon, ultimul membru recrutat în ceea ce avea să evolueze de la acel rock progresiv moderat la o nebunie poetic transcendentală rămasă în istoria muzicii ca "single-ul rock care a schimbat pentru totdeauna faţa muzicii mondiale".
Au început cu Keep yourself alive, o piesă cu un sound care te scoate din amorţeală existenţială şi un text ca "Do you think you're better every day / No, I just think I'm two steps nearer to my grave" (câţi din generaţia mea n-am învăţat engleză traducând versuri Queen sau Pink Floyd?). Lumea fantastică a lui Freddie, cu toate conotaţiile unei origini exotice via Zanzibar - Mumbai, lumea Rhye din Seven Seas of Rhye, inclusă în acest album de debut, apare în mai multe dintre piese şi te duce cu mintea departe, aterizând într-o mitologie personală în care îţi permiţi să devii însuşi Mercury.
Al doilea LP al trupei, Queen II, are aceeaşi linie de rock progresiv înspre hard rock şi cred că era clar prin anul '74 că nu te puteai considera altceva decât rocker ascultând Queen. Cover-ul Queen II, cu acea imagine iconică a celor patru membri ai trupei gândită de fotograful Mick Rock, a devenit un an mai târziu leitmotivul producţiei video Bohemian Rhapsody.
Ascultând din nou albumul într-un început de 2020, mi se pare într-adevăr o compilaţie sofisticată, dar la un nivel la care îl poate percepe oricine. Nu pentru începători, dar pentru oricine are puţină fantezie muzicală. Şi poate asta ne-a plăcut nouă la Queen: erau nişte băieţi deştepţi, culţi şi suficient de conştienţi de asta.
Când în România nu se ştia de topuri sau clasamente iar Queen erau ceva dacă nu interzis, cel puţin de pe altă planetă, trupa dă lovitura de ambele părţi ale Atlanticului. Într-o combinaţie de vaudeville, pian clasic, music hall, baladă şi glam rock, Killer Queen, hitul celui de-al doilea album Queen pare să fie despre viaţa personală excesiv de glam a lui Freddie: She's a Killer Queen / Guaranteed to blow your mind / Anytime.
Şi cum să nu-l adori pe Freddie în acea blană hippie-glam-gay-hype, păr lung şi o coafură perfect integrată în stilul personal şi original. Era evident că Freddie nu avea nevoie de nicio prezentare.
Din acel punct urmează un şir de întâmplări muzicale fericite când Queen lansează A Night at the Opera, unul dintre cele mai scumpe albume de produs la acea vreme, cu sound stereo, o multitudine de efecte experimentale, plus senzaţia că fiecare piesă de pe album e un hit în sine. Al doilea single de pe album, You're my best friend, piesa lui John Deacon care tocmai învăţa să cânte la pian, intră în top ten hit. Şi pentru că albumul în sine este un fusion de stiluri, de la pop la heavy metal şi de la operă la music hall, te pune şi pe tine ca ascultător într-o poziţie dificilă: oare ăsta e rock?
Trecând la partea a doua a albumului, dai de piesa lui May, The Prophet's Song, catalogată de AllMusic drept "mystical prog rock". Dar înainte de una dintre piesele epice ale rockului din toate timpurile, a fost Love of My Life. Dedicată lui Mary Austin, prima şi singura soţie a lui Freddie (dar să nu intrăm încă în vortexul emoţional şi existenţial care este viaţa privată a domnului Mercury), Love of My Life este una dintre cele mai interpretate piese de cover. Şi generaţia mea şi a alor mei trebuie să fi scăpat măcar o lacrimă pe piesa asta, într-un melodic uşor de intonat, fiind însăşi reprezentarea acelui concept sofisticat tradus pe limbajul tuturor.
De aici şi nebunia concertelor live în care Freddie lăsa publicul să preia partea melodică aproape în exclusivitate. Şi nu pot să-mi imaginez cum trebuie să fi sunat un stadion de 300 de mii de voci intonând Love of My Life la unison. Cred că exact aici şi acum te trec fiori.
Şi a urmat Bohemian Rhapsody, o demenţă muzicală extrem de bine vândută şi apreciată de critica muzicală internaţională. Compusă integral de Mercury, epopeea muzicală de şase minute în care secţiunile de operă se îmbină cu cele de hard rock şi pian clasic, în lumea plină de simbolistică şi metafizică personală marca Freddie, Bohemian Rhapsody devine un statement internaţional. Ca să nu mai vorbim de recentul film al lui Bryan Singer cu Rami Malek în rolul lui Freddie, în care Queen par să se reinventeze la infinit, într-un organic care transcende muzica, vizualul şi povestea.
Pentru connoisseuri, Mercury a interpretat intro-ul Bohemian Rhapsody pe un Bechstein de concert cu coadă lungă, pian folosit atât în video, cât în primul turneu britanic. Pe lângă partea muzicală şi parodierile operetice, fatalitatea versurilor face din Bohemian Rhapsody un delir liric în stil Joyce.
După cum spunea May, Freddie a fost o persoană extrem de complexă care ascundea multe insecurităţi provenite din copilărie şi cel mai probabil piesa este o poveste codată despre luptele sale interioare. Sau doar o invenţie lirică care să se potrivească cu ritmul, cum îşi dau cu părerea alţii. Dar poate în asta constă magia Bohemian Rhapsody: nu vom şti niciodată cine a omorât pe cine în "Mama, just killed a man / Put a gun against his head / Pulled my trigger, now he's dead." Dar sigur am înţeles la un moment dat, şi tu şi eu, ce înseamnă să fii prins între fantezie şi realitate în "Is this the real life? Is this just fantasy? Caught in a landslide, No escape from reality." Iar dacă vrei să intri înapoi în atmosfera autentic britanică (nu cea a Brexitului), ascultă God Save the Queen. Punct ochit, punct lovit.
După A Day at the Races, cu piese celebre ca Somebody to Love sau Tie Your Mother Down, Queen lansează al şaselea album de studio, News of the World care obţine de patru ori discul de platină în State şi de două ori în Marea Britanie. De la We Will Rock You la We Are the Champions, două piese care au rezistat timpului ca imnuri pentru întrecerile sportive, Queen avea să devină una dintre cele mai spectaculoase trupe live de la acea vreme cel puţin.
În pofida reuşitei comerciale, May nu a fost foarte încântat de Don't stop me now, nu din cauza părţii muzicale, ci pentru că piesa celebra partea exagerat hedonistă şi implicit riscantă a lui Mercury într-o perioadă în care se exagera cu consumul de droguri şi cu frecventarea cluburilor gay. Şi continuând cu partea controversată a albumului, în clipul Bicycle Race apar 65 de modele profesioniste întrecându-se nud pe stadionul Wimbledon, clip care are şi astăzi restricţii pe YouTube. Nici nu-mi închipui ce ar fi putut însemna difuzarea unui asemenea videoclip într-o ţară comunistă.
Anii '80 încep pentru Queen cu The Game, al optulea album al trupei şi primul în care se foloseşte un sintetizator. Cu single-urile Crazy Little Thing Called Love, Another One Bites the Dust, Play the Game, Sail Away Sweet Sister, Coming Soon şi Save Me, albumul ajunge în top Billboard 200 pentru cinci săptămâni.
Urmează faimosul turneu The Game în America de Sud, cu mai multe concerte în Argentina, Brazilia şi Mexic. Ţin minte cum declara Freddie într-un interviu cât de uimit fusese de faptul că publicul argentinian şi brazilian cunoştea versurile pieselor pe de rost în condiţiile în care majoritatea nu vorbeau engleză şi probabil plătiseră echivalentul unui salariu pentru a participa la concert. Turneul The Game se încheie grandios în noiembrie 1981 la Montreal Forum unde Freddie are o performanţă live de excepţie, mai ales a piesei Save Me care mai târziu este inclusă pe albumul live Queen Rock Montreal. Cu un tricou alb cu sigla Superman, pantaloni mulaţi şi tenişi Adidas (încă port genul acela de tenişi inconfundabili), Freddie devenea un simbol care avea să transcendă istoria muzicii.
Şi tocmai într-o asemenea adulaţie a publicului trebuie să fi fost greu să faci faţă vieţii personale care pentru Freddie în mod special devenise un exces continuu. Despre exact acel stil de viaţă este vorba şi în Hot Space, un album mai mult disco funk, pop rock şi dance, înregistrat la München într-o perioadă în care Freddie începuse să frecventeze toate cluburile gay posibile. Cu toate astea, Hot Space conţine Under Pressure, prima piesă compusă aproape spontan în colaborare cu un alt artist, şi nu cu oricine, ci cu Bowie. Cred că putem decide că la acel moment nu se putea o combinaţie mai excentrică decât vocile lui Freddie şi Bowie puse laolaltă. They were Heroes.
După o pauză necesară, în 1984 Queen lansează cel de-al unsprezecelea album de studio, cu hituri pe care le ştiu şi copiii mei: Radio Ga Ga, Hammer to Fall şi I Want to Break Free. The Works părea să fie un succes garantat, chiar dacă în State ratează locurile fruntaşe în topuri şi din cauza videoclipului la I Want to Break Free, neînţeles şi foarte criticat ca urmare a trimiterilor directe la homosexualitate, clipul fiind interzis în State pe MTV. Mai era bariera culturală, clipul fiind o parodie la telenovela britanică Coronation Street pe care probabil americanii nu au înţeles-o. Pentru noi, generaţia de tranziţie de după Cortina de Fier, clipul I Want to Break Free era o glumă bună, neavând habar de conotaţiile gay din scenă şi cu atât mai puţin de rolul aspiratorului pe care Freddie îl mânuia atât de provocator. Şi cam asta a fost pentru noi: un clip amuzant.
După Live Aid Freddie îşi revine în simţuri, renunţând la colaborarea cu managerul său personal, Peter Prenter, "the bad guy"-ul poveştii, lansând în vechea formulă Queen single-ul One Vision. Anul 1986 aduce trupei A Kind of Magic, cu câteva piese prelucrate pentru filmul fantasy de acţiune Highlander. Şi acum îmi aduc aminte clipul A Kind of Magic, destul de des difuzat prin anii '90 la MTV, un canal pe care noi, adolescenţii post revoluţie, îl savuram fără limită. Cu piese ca Princess of the Universe, Friends Will Be Friends şi Who Wants to Live Forever, A Kind of Magic este şi albumul din ultimul tur cu Freddie al trupei.
În tonul dramatic încă neconfirmat al bolii lui Freddie, un moment de neuitat pentru est-europenii din blocul comunist de la acea vreme este concertul din 1986 de la Budapesta, când Queen au concertat în faţa a 80 de mii de oameni de peste tot din partea întunecată a Europei. Probabil fără o trimitere politic directă la monarhie, Freddie apare cu acea trenă cu blană şi coroană regală, încheind unul dintre cele mai legendare concerte din Europa comunistă.
Pe lângă acest concert din Budapesta, îmi mai amintesc clipul Barcelona, de pe albumul înregistrat de Freddie în duet cu celebra soprană Montserrat Caballé. Album planificat pentru a fi lansat odată cu Jocurile Olimpice din 1992, Barcelona a fost o încununare a obsesiei lui Freddie pentru opera clasică. În 1989, în timp ce la noi se trăiau zile de revoluţie şi de speranţă, Queen lansează The Miracle, un album în care piesele sunt compuse la comun, fără atribuirea creditului unui membru anume, ceea ce a schimbat filosofia trupei în felul în care îşi prezentau piesele. Cu I Want it All, Scandal şi The Miracle, Queen continuă pe linia pop-rock, cu doar câteva numere de heavy.
A urmat The Show Must Go On de pe Innuendo, un statement al lui Freddie pe care nici apropierea morţii nu părea să-l oprească din compus, cântat şi trăit intens. These Are the Days of Our Lives este clipul în care Freddie apare pentru ultima dată în faţa unei camere de luat vederi iar inevitabilul se produce pe 23 noiembrie 1991, la 24 de ore după ce Freddie trimite un comunicat prin care declară că este bolnav de SIDA.
În aceeaşi idee de "Freddie trăieşte prin muzică", ultimul album Queen cu Freddie apare la patru ani după moartea vocalistului trupei. Cu piese ca Too Much Love Will Kill You şi Heaven for Everyone, albumul Made in Heaven a fost realizat prin prelucrarea în studio a unor părţi înregistrate separat cu Freddie. Ambele variante înregistrate, atât cele dinaintea morţii lui Freddie cât şi cele post mortem au fost lucrate în studioul Queen din Montreux unde în 1996 a fost ridicată o statuetă a lui Freddie privind către lacul Geneva.
Din acel moment Queen ar fi putut să dispară pentru totdeauna, dar la îndemnul lui Elton John, May şi Taylor au continuat să concerteze. Fără Deacon care se retrage, May şi Taylor se întorc în 2005 pentru a concerta împreună cu Paul Rogers, vocalistul Bad Company. În 2016 Queen porneşte într-o altă formulă într-un turneu prin Europa şi Asia, împreună cu vocalistul american Adam Lambert. Queen continuă iar în cadrul The Rhapsody Tour, cu concerte deja sold out, Queen concertează în Japonia, Coreea de Sud, Australia şi Noua Zeelandă.
Şi iată cum s-a crescut în România cu o trupă britanică, din cele mai sumbre zile de comunism până la o stare de bunăstare aparentă din care mai ricoşează: Is this the real life? Is this just fantasy?
Povestea Queen merge mai departe. Şi pentru mine, şi pentru tine, cu sau fără Bismillah.