Studentă a specializării regie de teatru, clasa profesorului Radu Nica, Facultatea de Teatru şi Film, Universitatea "Babeş-Bolyai", Cluj-Napoca
Răzvan Rocaş: În câteva cuvinte, cine eşti?
Ioana Toloargă: Bună, sunt Ioana Toloargă. Când sunt acasă sau vorbesc la telefon cu părinţii mei sunt un copil cuminte şi o olteancă foarte sinceră, venită la facultate la Cluj. Când mă întâlnesc cu prietenii şi colegii de la Litere, sunt fosta olimpică la română, pasionata de literatură, cea care publică uneori cronici literare în reviste sau participă la sesiuni de comunicări ştiinţifice, cea căreia îi place să răspundă la seminare şi să citească noaptea. La Teatru sunt o studentă la Regie foarte emotivă, care vrea să exploreze, în ciuda tuturor fricilor ei. Între ele, îmi place să scriu, să desenez, să văd lucruri pe care alţi oameni nu le văd, să mă uit la filme de artă, să fac fotografii. Sunt balanţă cu ascendent în balanţă, sunt o fiinţă plină de paradoxuri, care iubeşte toate lucrurile de care se teme. Cel mai mult îmi doresc să fiu un om bun şi să îi fac pe cei din jurul meu fericiţi.
R.R.: Vorbeşte-mi despre copilăria ta. Ce te fascina, ce te speria, la ce visai?
I.T.: Sunt un copil singur la părinţi, care a încercat să depăşească această condiţie timp de 20 de ani. Am avut multe frici: de întuneric, de apusurile de soare, care mi se păreau nu numai sfârşiturile tuturor jocurilor, ci un soi de suferinţă cosmică, de apocalipsă. Mă temeam de lipsa de dragoste care m-ar putea aştepta după colţ, de singurătate... unele frici le-am luat cu mine în această prematuritate care probabil va dura la mine toată viaţa. Aveam prieteni imaginari. Îmi plăcea să mă joc cu păpuşile, ele aveau o poveste clară, case, o lume a lor, pe care o perpetuam de la un joc la altul. Îmi plăceau mult desenele animate de pe Minimax şi abia acum, studentă, am înţeles că numele pe care le ştiam pe de rost, cele de pe genericul desenelor, erau ale actorilor de la Oradea - le sunt recunoscătoare pentru unele dintre cele mai fericite amintiri din viaţa mea. Îmi plăcea să cred că eram foarte matură, că puteam să stau cu adulţii şi să le ascult poveştile. Sufeream teribil, visceral, atunci când oamenii spuneau că nu aş fi suficient de mare ca să înţeleg ceva. Eram incredibil de ambiţioasă şi, până la o anumită vârstă, destul de sigură pe mine. Părinţii mei mi-au spus poveşti şi m-au învăţat să fiu un om bun. Nu mă temeam de moarte, numai de eşec, de orice formă de insucces. Am trecut prin multe meserii imaginare: mi-am dorit să mă fac dansatoare sau cântăreaţă, profesoară, să fac desene animate... Dar cel mai mult mi-am dorit să fiu supererou! Ani întregi am crezut în asta, în mica mea forţă secretă de a salva, de a schimba lumea (uneori încă mă întreb dacă acesta nu e încă cel mai mare vis al meu).
Am încercat să mă întorc, să retrăiesc cât mai multe dintre amintirile mele din copilărie, care au devenit substanţa dramatică pentru textul pe care l-am scris şi pe care îl montez la licenţă - o fetiţă înfiorător de banală (cu Alexandra Bob şi Cabiria Morgenstern în distribuţie). Copilăria, familia şi singurătatea sunt supratemele care mă preocupă cel mai mult acum, când nostalgia acestui adult semiabsolvent de 21 de ani cu care aproape că nu mă pot suprapune identitar mă bântuie, în care flash-uri luminoase sau de apusuri triste şi însângerate din copilărie mă urmăresc.
R.R.: Care a fost primul contact cu lumea teatrului?
I.T.: Atunci când eram copil, eram fascinată de casetele mele cu poveşti, pe care le ascultam până le învăţam pe de rost, de la Harap-Alb la Povestea porcului sau de la Fata moşneagului cea isteaţă (reţin "hornu-i strâmb, dar fumul merge drept", rostit cu un glas şugubăţ) până la Dumbrava minunată (preferata mea - când Lizuca ajungea în dumbrava vrăjită trebuia să mă ridic şi să întorc repejor caseta, era un gest aproape ritualic). Când mă simt foarte singură, încă le ascult în întuneric, spunând textul odată cu vocile actorilor şi ceva din mine se întoarce acolo, în oraşul meu fără semafoare, în mijlocul căruia, la etajul al doilea al unui bloc comunist creştea o dumbravă bătrână, a Buciumenilor, cu zâne şi forţe urieşeşti. Şi vocile astea, care parcă vin din adâncul meu, m-au făcut pentru prima dată să văd şi să cred în acest tărâm magic, în care totul este posibil. Apoi, probabil că forme de preteatru au fost jocul cu marionetele al părinţilor mei: broscuţa Oac, poveştile cu bursuci şi copii pe care le creau pentru mine. Asta a pregătit o fascinaţie care a durat în toată perioada şcolii pentru teatrul radiofonic, o primă şi foarte mare dragoste. Sunt voci care m-au urmărit toată viaţa, pe care făceam temele la matematică sau desenam, pe care am crescut fără să-mi dau seama. Poate că şi de aici vine fascinaţia mea pentru text, pentru cuvânt, dincolo de pasiunea pentru lectură şi pentru limba română. Teatrul cu imagini şi lumini a venit mult mai târziu şi încerc să recuperez încă această distanţă.
R.R.: Ce te fascinează la teatru? Ce crezi că te va ţine în continuare în această lume?
I.T.: Atunci când m-am gândit prima dată să fac teatru, mă fascina viul, capacitatea lui de a se adresa iniţial fiecărui spectator în parte, ca unic şi privilegiat destinatar şi, totodată, energia pe care, după câteva minute în sală, o simţi cu oamenii, care râd sau se întristează alături de tine, într-un act de sincronizări şi desincronizări stranii. Cred că vulnerabilitatea exhibată ne sperie pe cei mai mulţi dintre noi, ca un act de dezgolire publică. Poate însă că acesta ar fi catharsisul teatral: să poţi fi tu, vulnerabil, în faţa celorlalţi şi, mai ales, în faţa ta însuşi, trăind prin trupul şi spiritul actorului. Asta aduce după sine efemeritatea şi fragilitatea spectacolului, care pentru mine nu face decât să sporească misterul aproape mistic în această legătură.
Ascultam astăzi, la un curs, un fragment dintr-un eseu al lui Aureliu Manea despre efemeritatea teatrului care, paradoxal, cristalizează în jurul lui o sumă de energii şi sacrificii creatoare. Şi asta m-a mişcat cel mai tare: teatrul devine, într-un sens, o formă de credinţă. Şi faptul că mai mulţi oameni pot să creadă şi să lupte simultan pentru ceva atât de fragil, care îi costă atât de mult uman, sufleteşte, nu poate decât să mă fascineze! De-asta îmi doresc să fac teatru, pentru a trăi şi eu căutarea perpetuă a unei scântei care poate că e în noi sau pe care, poate, nu o vom găsi niciodată! Parcursul acesta după lumina ei ne umple însă de viaţă şi de sens!
R.R.: Ce crezi că ai fi făcut dacă nu era teatrul?
I.T.: Eu nu cred că putem să facem un singur lucru în viaţă, că putem fi unidirecţionali, fără să avem căutări şi în altceva. Cel puţin eu nu cred că pot. Am fost, încă din clasa a VI-a, olimpică naţională la limba română, apoi şi la latină, religie, mate aplicată. Şi toate aveau legătură şi sens pentru mine. Apoi am devenit studentă la Teatru, în paralel cu Literele. Îmi place să citesc şi să scriu - poezie, proză şi teatru. Probabil că dacă teatrul nu ar fi fost deloc în viaţa mea, aş fi făcut câte puţin din toate celelalte. Poate că aş fi ales o altă facultate, dar cu greu aş fi umplut un astfel de gol!
R.R.: Crezi într-un teatru făcut cu sudoare? Cât este muncă şi cât este talent?
I.T.: Cred în teatrul care se face dintr-o nevoie reală, care, cel mai probabil, nu va schimba lumea, dar te va schimba pe tine! Cred în teatrul pe care ţi-l construieşti ca pe-o casă, în care îţi aduci fricile şi tristeţile şi cele mai mari iubiri şi le prinzi în temelie. Ca orice construcţie, cred că e anevoioasă şi dureroasă. Pentru mine e. Dar la sfârşit, oamenii vor putea să intre în căsuţa ta, să devină o parte din ea. Atâta timp cât cred nu atât că am talent (mi se pare un termen cu o însemnătate fluidă şi vagă), ci că am ceva de spus care să mişte, voi continua să zidesc. Cel mai mult mi-ar plăcea, dar e numai un vis, să pot continua să scriu şi să îmi montez textele sau să pot găsi echipe în care să mă simt utilă şi alături de care să lucrez - cu mult efort, dar şi cu siguranţa unui grup care să creadă în mine.
R.R.: Cum vezi poziţia regizorului în actul artistic: trebuie să aibă mereu ultimul cuvânt sau să colaboreze constant cu actorul?
I.T.: Cred cu tărie în colaborare, în onestitate în relaţia regizor-actor. De fiecare dată când am fost inflexibilă, blocată în proiect, în spectacolele mele examen, lucrurile s-au împotmolit şi au devenit artificiale. Mi-ar plăcea să fiu un soi de corp sensibil la toate impulsurile din partea actorilor şi a lumii - să pot capta cu uşurinţă, cu toate simţurile deschise, mişcările subtile, dintre care apoi să aleg. Sigur, acest ultim cuvânt poate fi opţiunea, selecţia finală. Însă ea nu e, în sine, o formă de autoritate, ci una de maturitate şi de necesitate complinită. Dacă totul se bazează însă pe colaborare, pe lipsa unor ierarhii şi a unor jocuri de putere, cred că alegerea se face adesea împreună, instinctiv. Mi-a plăcut mult sintagma domnului regizor Măniuţiu: regizorul ca ochi interior al actorului. Şi, sperând şi eu să mă îndrept către această funcţie privilegiată, demiurgică, nu pot să nu remarc organicitatea acestei colaborări, ca un corp în care inima şi pielea nu pot funcţiona una fără cealaltă.
R.R.: Teatru clasic vs. teatru documentar: care formă ţi se pare mai ofertantă?
I.T.: Nu cred că aş putea alege între cele două. Realitatea şi arta sunt atât de adânc conectate una de cealaltă, încât, în anumite situaţii, mi se pare un act brutal să le separi, la fel cum în altele mi se pare necesar. Mi-au plăcut, de-a lungul timpului, spectacole precum Despre oameni şi cartofi (Radu Afrim), Produse domestice (Ioana Păun), ciclul Jurnal de România (Carmen Lidia Vidu), din zona documentară. Dimensiunea socială, identitară şi comunitară a teatrului documentar mi se pare interesantă, implicând un echilibru greu de atins între factual şi ficţionalizare scenică, reprezentativitate şi universalitate. În contre-emploi, mi-au plăcut şi spectacole clasice sau poetice, precum cele ale lui Yuri Kordonsky, Silviu Purcărete sau Mihai Măniuţiu. O zonă pe care mi-aş dori să o experimentez în anii următori, dacă va fi posibil, este cea a teatrului postdramatic (spectacolul lui Falk Richter - Protect Me, m-a impresionat în explorarea temei vulnerabilităţii, atât dramaturgic, cât şi corporal şi scenografic). Asta nu presupune o renunţare la celelalte, ci doar una dintre zonele a căror cercetare mă preocupă real.
R.R.: Cum îţi consideri parcursul în şcoala de teatru? Ce a însemnat facultatea pe timp de pandemie?
I.T.: Simt că am crescut mult pe parcursul celor 3 ani. M-am maturizat: mai întâi uman, apoi artistic. Am văzut multe, am cunoscut oameni, dar încă sunt la început de drum. În ceea ce priveşte pandemia, pe de-o parte mi-a permis să văd multe spectacole pe care altfel nu aş fi avut ocazia să le (re)vizitez, m-a forţat să îmi depăşesc nişte limite - să lucrez online, să învăţ să montez video. Pe de altă parte, trebuie să admit că această perioadă a fost dificilă pentru mine, un soi de fractură în parcursul meu în şcoala de teatru, pe care am mutat-o, cu arme şi bagaje, în dormitorul meu şi pe un ecran de laptop. A fost interesant, dificil, alienant şi totodată provocator!
R.R.: Care a fost cel mai important lucru pe care l-ai învăţat în cadrul celor trei ani?
I.T.: Până să intru la Teatru, eram sigură că nu mă pot baza decât pe mine. Eram omul care lucra singur, în camera lui interioară, cu stiloul şi caietele lui. Îmi plăcea dialogul, dar nu aveam încredere în ceilalţi. Asta a fost marea provocare, cursa existenţială pe care mi-am întins-o. Voiam să văd ce se întâmplă când trebuie să lucrez cu altcineva, când trebuie să mă bazez pe oameni aproape orbeşte, când eu nu îmi mai pot fi suficientă pentru a spune ceva. Cred că a fost confruntarea cu una dintre cele mai mari frici ale mele, dar şi prima şi cea mai mare lecţie pe care am învăţat-o în facultate: munca în echipă.
Sigur, am învăţat extrem de multe lucruri care m-au cucerit definitiv despre istoria teatrului şi a formelor sale de manifestare şi sunt incredibil de recunoscătoare profesorilor mei pentru asta. Formaţia mea teoretică, filologică şi hermeneutică se simte pregnant în personalitatea mea, în ceea ce îmi place sau mă impresionează. Dar lecţiile care să mă zguduie cel mai mult au fost cele în relaţie cu oamenii, cu felul de a ne raporta unii la ceilalţi, cu jocul de autoritate-prietenie-profesionalism-muncă-dedicare-detaşare. Graniţele foarte subţiri între ele m-au înspăimântat şi m-au călit. Nu ştiu dacă sunt mai organizată, dar ştiu că ar trebui să fiu. Nu ştiu dacă sunt mai sigură pe mine, dar ştiu că ar trebui să fiu! Mai am multe de învăţat, dar cei trei ani au fost o lecţie mare, fundamentală, despre mine!
R.R.: Ce abilităţi crezi că trebuie dezvoltate în continuare având în vedere noul context?
I.T.: Eu cred că cel mai important este să ajungi la oameni, într-o formă sau alta, să nu laşi să moară această relaţie, care e aproape o formă de seducţie, între artist (sub toate formele lui) şi spectator. Paradoxul cred că stă în posibilităţile atât de variate, în accesibilitatea atât de mare a unor medii (spre exemplu, cel cinematografic sau cel literar, în contextul pandemiei - la un click distanţă) şi travaliul teatrului de a concura cu ele. Astfel, mă gândesc la multe soluţii posibile: se poate călca mai apăsat pedala teatrului cinematografic, pentru care ar trebui să dezvoltăm abilităţile noastre de a opera cu aparatură video, de a juca, regiza şi monta pentru cameră. Întrebarea firească pe care ne-o punem este dacă produsul final mai este teatru. Pe de altă parte, eu cred foarte mult, chiar şi dincolo de contextul pandemic, într-o formă de resurecţie a teatrului radiofonic în spaţiul românesc (având în vedere inflaţia de podcasturi, de material radio sau audio pe care mulţi dintre noi îl ascultăm în drumurile şi graba noastră solitară). În acest sens, cred că ar trebui să fim mai atenţi la abilităţile vocale şi la lucrul cu vocile, la dicţia şi potenţialităţile de creare a unei lumi prin sunet. Teatrul radiofonic este o experienţă unică, exclusiv teatrală, în comparaţie cu sus-numitul teatru filmat, care, în ciuda calităţilor sale estetice adesea spectaculoase, duce o competiţie nedreaptă cu cinematografia, din ale cărei mijloace de exprimare trebuie să se inspire acum. Nu în ultimul rând, mă gândesc la nevoia de a juca acum cu mai puţini spectatori. Desigur, asta este o mare pierdere, dar, cum "au fost cele mai bune vremuri, au fost cele mai rele vremuri", cum zice Dickens, pot exista şi consecinţe pozitive neaşteptate, legate de zonele estetice care se pot dezvolta în teatru şi raportarea la spectator. Cred că pandemia, alienarea socială, anxietăţile noastre sunt cu toatele aduse la teatru cu noi şi lor le poate răspunde reapropierea emoţională a actorului de public, visceralitatea acestei relaţii de empatie reciprocă, de reprezentativitate. În abilităţile de restabilire sau ranforsare a acestei relaţii cred că trebuie, de asemenea, investit.
R.R.: Consumi teatru: mergi la (vizionezi) spectacole (online), citeşti (despre) teatru? Eşti conectată la realităţile teatrului autohton?
I.T.: Fac tot ce pot să fiu cât mai aproape de teatrul contemporan, într-un reflex multiplu de a înţelege noile tendinţe estetice, lumea, dar şi pe mine în raport cu ele. Mi-aş dori ca în viitor să pot face cât mai multe asistenţe de regie şi rezidenţe de creaţie cu echipe în care să cred şi de la care să învăţ.
R.R.: Cum te raportezi faţă de noile forme hibride de teatru care au început să evolueze în pandemie?
I.T.: Cred că unele dintre noile forme mă fascinează, cum ar fi experimentele cu ochelari VR de la Sfântu Gheorghe, care mi se pare că implică o experienţă senzorială foarte puternică, pe care lumea teatrului o caută. Pe de altă parte, sunt şi forme hibride care mă înspăimântă uneori, aşa cum este pătrunderea postumanismului pe scenă, ca tendinţă transestetică. Problema pe care o ridicau proiecţiile (care îmi plac şi mi se par un mare plus în teatrul contemporan) e amplificată de ideea de androizi în locul actorilor. Mai sunt ei actori? Sunt sceptică. Eu simt nevoia umanului, a slăbiciunii şi a visceralităţii fiinţei. În ceea ce priveşte hibridarea mijloacelor cinematografice cu cele teatrale propriu-zise sau transferul total în online (pe zoom, pe platforme diverse), îmi păstrez, de asemenea, reticenţa. Trebuie să recunosc, însă, şi că unele spectacole mi-au plăcut mult, precum şi că sunt recunoscătoare pentru ocazia de a vedea spectacole la care altfel nu aş fi avut acces.
R.R.: Cine este artistul care te inspiră? Cu cine ţi-ar plăcea să lucrezi şi de ce?
I.T.: Mă inspiră atât de mulţi oameni: de la profesorii şi colegii mei, la mari regizori şi scriitori. Mi-ar plăcea să lucrez cu oricine care să creadă în sensul a ceea ce facem, oameni dedicaţi, muncitori, vii, pe care să îi simt cu adevărat alături, indiferent de numele şi experienţa lor. Vreau să lucrez cu oricine vrea să lucreze cu mine! Printre visele mele ceva mai aproape de realitate se numără şi acela de a colabora cândva cu poeţi contemporani, într-un spectacol bazat pe textele lor. Şi eu scriu poezie şi dimensiunea poetică a teatrului este foarte importantă pentru mine. Mi-ar plăcea ca unii autori să fie prezenţi la câteva repetiţii, să fie un proces viu, în care să fim ancoraţi cu toţii, pentru că poezia mi se pare un limbaj în sine, când fragil, când zguduitor şi muşcător (chiar şi în minimalismul mizerabilist douămiist)!
R.R.: Ce mesaj ai vrea să-ţi transmiţi ţie de peste 10 ani?
I.T.: Cred că finalul textului pentru spectacolul meu de licenţă ar putea fi un mesaj pentru mine din viitor, pe care l-aş scrie într-o zi în care să fiu lucidă şi intransigentă: "acum eşti numai tu acum totul depinde de tine acum e momentul să nu mai fii o fetiţă înfiorător de banală". Dar sigur mi-aş spune mai multe: Habar nu am dacă eşti regizor sau scriitoare sau profă... sau niciuna dintre ele. Habar nu am cum arăţi şi cât de bătrână pari sau te simţi. Cred că eşti un om bun. Ştiu că ai muncit mult. Ai crezut în puţine lucruri, dar ai crezut din rărunchi. Te-am crescut şi te-am proiectat în fiecare zi a vieţii mele, cerându-ţi mereu mai mult, mai mult. Nu ai să mă dezamăgeşti! Fără ruşine, fără frici care să te sufoce, fără presiune! Lucrurile pe care le-ai construit nu mai trebuie să stea ca nişte oase la soare, disecate de alţii: sunt acolo, în interior, alături de toate spectacolele, textele, visele tale, ca nişte copii încă nenăscuţi! Nu uita să crezi şi să respiri... restul iubirii de oameni va veni de la sine! Acum e timpul să fii, pur şi simplu, tu!
autoritate