mai 2021

Rhea Bîrsăşteanu, 24 ani, Turnu Măgurele
Studentă a specializării regie de teatru, clasa profesorului Radu Nica, Facultatea de Teatru şi Film, Universitatea "Babeş-Bolyai", Cluj-Napoca



Răzvan Rocaş: În câteva cuvinte, cine eşti?
Rhea Bîrsăşteanu: Cineva care s-a trezit într-o dimineaţă şi a început să facă ceea ce şi-a dorit, cineva care nu s-a trezit chiar atât de dimineaţă şi a încercat să facă şi altceva şi nu i-a plăcut. Un om printre oameni, cum îi place bunicii mele să zică. Dar mai serios, sunt Rhea şi vreau să încep să zic artistă multidisciplinară.

R.R.: Vorbeşte-mi despre copilăria ta. Ce te fascina, ce te speria, la ce visai?
R.B.: Problema e ce nu mă fascina. Crescând într-un oraş aşa de mic, nevoia de a nu mă plictisi m-a făcut să caut mereu altceva. Am învăţat programe de editare video pentru că îmi plăcea să iau materiale existente şi să spun povestea lor altfel sau să evidenţiez un alt aspect, am învăţat aproape tot pachetul Adobe pentru că voiam să pot să creez orice aveam în cap şi am ajuns chiar într-un stadiu complet maniacal unde desenam în Illustrator şi Photoshop direct cu degetul pe touchpad, ca mai apoi să încep să vând acele desene şi să îmi cumpăr o tabletă grafică.
Nici de patima muzicii nu am scăpat, fiind companionul meu zilnic. Am învăţat tot aproape singură să cânt lăutăreşte şi să fac muzică în FL Studio şi Ableton. În subcultura internetului, pe tumblr, am devenit pseudofaimoasă şi asta îmi ocupa tot timpul. Şi nu îmi era frică de absolut nimic, mereu găseam o soluţie, aveam foarte multă încredere în mine, în oameni şi visam la un colectiv artistic, visam că o să ajung în New York paramedic şi că noaptea o să mi-o petrec într-un atelier cu prietenii. Visam la premii, visam la faimă, visam la dragoste. Cred că visam la viaţă.

R.R.: Care a fost primul contact cu lumea teatrului?
R.B.: Primul contact a fost total neînsemnat. Am fost mai mult obligaţi într-o excursie cu şcoala să mergem şi îmi amintesc că eram foarte supărată că nu am fost la cinematograf sau la un muzeu de artă. Contactul meu real cu teatrul a venit mult mai târziu.

R.R.: Ce te fascinează la teatru? Ce crezi că te va ţine în continuare în această lume?
R.B.: Acelaşi lucru care mă fascinează la orice mediu artistic, puterea de a comunica. Teatrul este doar un alt mod de a vorbi, de a spune poveşti. Şi cred că e greu să numeşti un singur lucru, atâta timp cât pot comunica prin această formă, mă va ţine legată de ea.

R.R.: Ce crezi că ai fi făcut dacă nu era teatrul?
R.B.: În general nu vreau să mă limitez la un singur lucru, adică ceea ce vreau să fac voi face şi cu teatrul lângă mine, şi fără el. Întotdeauna am continuat să explorez, am continuat să îmi fac melodiile pe laptop, am continuat să creez ilustraţii, să scriu, să încep să fac animaţii. Tot artă aş fi făcut, nu mă simt capabilă de altceva, nu pot comunica cu exteriorul prin alt mijloc.

R.R.: Crezi într-un teatru făcut cu sudoare? Cât este muncă şi cât este talent?
R.B.: Cred că nu există o formulă. Uneori talentul primează, uneori munca. Depinde mai degrabă simbioza echipei, conexiunile şi înţelegerea.

R.R.: Cum vezi poziţia regizorului în actul artistic: trebuie să aibă mereu ultimul cuvânt sau să colaboreze constant cu actorul?
R.B.: Ambele mi se par nişte abordări extreme. Dacă ai încredere în echipa ta, întotdeauna găsiţi un mijloc.

R.R.: Teatru clasic vs. teatru documentar: care formă ţi se pare mai ofertantă?
R.B.: Cred că teatrul în sine este o oglindă a societăţii, trebuie mereu să arate societatea înapoi către publicul timpului prezent. Climatul actual, istoria recentă, mi se par baze ofertante pentru exprimarea teatrală, deci înclin către documentar.

R.R.: Cum îţi consideri parcursul în şcoala de teatru? Ce a însemnat facultatea pe timp de pandemie?
R.B.: Cred că o să îmi dau seama la anul. Acum simt că am alt răspuns în fiecare zi, deşi totuşi pot spune că apreciez din ce în ce mai mult experienţele anterioare acum că s-a aşezat puţin praful pe anul I şi anul II. Şi facultatea în timpul pandemiei a fost o perioadă care m-a făcut să îmi amintesc de toate celelalte abilităţi ale mele, am avut timp să îmi aud şi gândurile mele, nu doar zgomotul exterior.

R.R.: Care a fost cel mai important lucru pe care l-ai învăţat în cadrul celor trei ani?
R.B.: Că stau prost cu nervii. Glumesc. Că îmi place să colaborez, că energia umană este cea mai valoroasă şi că nu vreau ca viaţa mea să se învârtă în jurul unei slujbe.

R.R.: Ce abilităţi crezi că trebuie dezvoltate în continuare având în vedere noul context?
R.B: Pentru mine este important să fiu o artistă completă, să caut să lucrez cu cât mai multe medii, să pot găsi soluţii. Părerea mea a fost întotdeauna că ne-am fi digitalizat la un moment dat, acum am fost toţi puţin grăbiţi.

R.R.: Consumi teatru: mergi la (vizionezi) spectacole (online), citeşti (despre) teatru? Eşti conectat(ă) la realităţile teatrului autohton?
R.B.: Am luat o pauză serioasă, ca să fiu sinceră, după influxul mare de informaţie teatrală din timpul izolării. Toată perioada pandemiei a existat o frică a lumii teatrului de a nu fi uitat. Teatrul a trecut de evenimente mai dure şi cred că trebuie să ne ajustăm ritmul interior din nou înainte de a ne uita în oglindă.

R.R.: Cum te raportezi faţă de noile forme hibride de teatru care au început să evolueze în pandemie?
R.B.: Sunt hibride pentru noi, ele existau deja. Îmi amintesc de când eram mică de un proiect numit Welcome to Night Vale, un hibrid între podcast şi teatru radiofonic. Mă bucur că am fost forţaţi să ne schimbăm şi noi perspectiva asupra teatrului şi asupra actului performativ. Îmi doresc să continui să explorez formele acestea hibride.

R.R.: Cine este artistul care te inspiră? Cu cine ţi-ar plăcea să lucrezi şi de ce?
R.B.: Să spun un singur nume ar fi criminal. Cred că în fiecare zi citesc şi mă uit la câte ceva cu şi despre FKA Twigs. Îmi doresc mult să introduc şi eu la un moment dat elemente din arta Wushu. O altă artistă pe care o respect enorm şi a cărei artă o consum zilnic este Arca. Cred că am studiat obsesiv performance-ul ei de la The Shed, iar stilul ei muzical m-a inspirat şi m-a motivat să evoluez şi eu cât de cât şi să produc melodii mai bune. Sunt multe nume foarte dragi mie, dintre care cu unii am copilărit, pe alţii i-am descoperit mai recent. De lucrat, îmi doresc enorm să pot primi chiar şi un bec de la James Turrell. Sunt complet obsedată de munca lui şi tot ce vreau este să ajung în Arizona la ultima lui lucrare. Doamne, Yayoi Kusama. Nici nu cred că trebuie să zic de ce.

R.R.: Ce mesaj ai vrea să-ţi transmiţi ţie de peste 10 ani?
R.B.: Sper că te laşi de Coca-Cola.

0 comentarii

În programul cultural

Online, click aici
20.06.2021 până pe 20 iunie

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus