A vedea şi a înţelege - Molly Sweeney

Cum operează memoria asupra identităţii, cum construieşte ea lumea interioară a individului şi care este compoziţia acestui material atât de straniu diferit de la un individ la celălalt - sunt perspectivele fondatoare ale unui text dramatic bogat în semnificaţii filozofice. Brian Friel, unul dintre cei mai avangardişti dramaturgi irlandezi, investighează, cu un simţ perfect al detaliului, palierele cunoaşterii, ale adevărului şi binelui într-o poveste tulburătoare prin resorturile tragice pe care le declanşează. Iniţiativa traducerii şi a montării spectacolului Molly Sweeney, aparţine tinerei companii "Proiect Replica", înfiinţată la sfârşitului anului 2005 de către Lucian Pavel. Valoarea textului îl seduce pe Alexandru Dabija care semnează regia şi convinge Teatrul "Bulandra" să devină coproducător.

Trei personaje, trei spaţii perfect distincte, trei abordări diferite ale lumii interferează la nivelul cuvântului şi al amintirii. Molly, femeia nevăzătoare, simbol dublu al alterităţii, constituie sistemul de referinţă la care se raportează problematica textului. Ce se va întâmpla cu o fiinţă căreia i se va reda vederea după 40 de ani? Cum se restructurează existenţa ei? Există sinonimie între a vedea şi a înţelege? Scenografia lui Andu Dumitrescu schiţează arhitectura confruntării între Eu şi Tu şi a tipurilor de cunoaştere derivate, pe fundalul unui perete alb-negru. Insulele clar definite pe care se situează imuabil Molly, soţul ei, Frank, şi domnul Rice, chirurgul oftalmolog, sunt personalizate prin câteva elemente de mobilier şi accente de culoare. Geografia interioară a personajelor modificată ireparabil de o experienţa limită este reprezentată de o falie care survine în continuitatea scenei, la finalul spectacolului. Compoziţia decorului surprinde design-ul subteran al identităţii fiecărui personaj, funcţie de care depinde şi evoluţia personajelor.

Regia lui Alexandru Dabija concentrează atenţia spectatorului asupra firului narativ dezvoltat în monoloage alternative. Foarte subtil manevrează lumina în câteva momente şi propune o recentrare a actorului asupra dozajului stărilor. Caligrafiază o hartă a informaţiilor emoţionale. Obligă publicul la o receptare participativă, transformându-l în partener de scenă al fiecărui personaj. Spectatorul însuşi devine performer, terapeut, prieten prin calitatea ascultării sale.

Interpretarea actoricească se subscrie propunerii regizorale care denudează teatralitatea de orice artificiu. Victor Rebengiuc, Lelia Ciubotariu şi Şerban Pavlu contactează la nivel profund uman un registru de stări pe care îl recompun cu o simplitate emoţionantă. Descifrarea adevărului personal şi al motivaţiilor declanşatoare, deconstrucţia personajelor până la matricea identitară, sunt liniile de forţă care formează un câmp energetic de înaltă tensiune. Actorii urmăresc mai curând accesarea înţelegerii decât bucuria vederii. Lelia Ciubotariu, constant preocupată de credibilitatea reprezentării unui handicap, degajă emoţie prin atenţia lăuntrică în permanentă stare de veghe. Prospeţimea jocului e dublată de inteligenţa abordării dintr-un unghi al firescului, ce nu glisează niciodată în derizoriu. Şerban Pavlu portretizează nuanţat toate descoperirile entuziaste ale lui Frank, balansul necontenit între auto-ironie şi imaturitate emoţională, într-o desfăşurare considerabilă de energie. Victor Rebengiuc colorează ratările doctorului Rice cu acea doză de umor intrinsec, contrapunctic. Dincolo de personalitatea confirmată a acestui mare artist, meritorie este lipsa de prejudecăţi şi deschiderea manifestă pentru orice propunere provocatoare în plan profesional. Participarea sa la acest spectacol o demonstrează încă o dată.

Veritabilă meditaţie asupra interiorităţii, a cunoaşterii mistice şi a înţelegerii sensului ultim, Molly Sweeney caracterizează condiţia umană a post-modernităţii. Condamnată la monolog şi privind cu obstinaţie propriul buric, omenirea post-modernă eşuează actul înţelegerii comune prin impunerea, impregnată altminteri de bună-voinţă, a valorilor individuale. Vederea oarbă ne asigură o singurătate confortabilă, de seră, în care plantăm uneori răsaduri de ficţiuni şi fantezii.