Vocile singurătăţii - Molly Sweeney

Irlandezii sunt un popor ciudat şi dramaturgul Brian Friel nu este o excepţie. În piesa lui, Molly Sweeney, femeia oarbă e mai fericită când e bolnavă decât după operaţia care îi redă vederea. Ce fel de vedere? Ce vedem când vedem? Dacă nu ştim răspunsul, măcar să ne întrebăm.

Cei care vin la teatru ca să vadă forma sublimată a ororilor din lumea înconjurătoare vor fi cert dezamăgiţi de acest festival al bunelor intenţii oferit de textul dramaturgului irlandez, Brian Friel, de regizorul Alexandru Dabija şi de actorii care şi-au asumat dificila misiune de a vorbi singuri pe scenă. Primul strat al întâmplărilor nu trece de nivelul Poveştilor adevărate: o femeie aproape oarbă, perfect adaptată lumii unde nu vede, dar simte, e împinsă de bărbatul iubit spre un chirurg. Acesta îi promite, cu destule reticenţe, că printr-o operaţie ar putea să-i redea vederea, operaţie declarată imposibilă de alţi specialişti.


Cu graţie, despre handicap

La al doilea nivel, pătrundem în lumea lui Molly (Lelia Ciobotariu): ea nu vede, dar percepe lumea şi ne învaţă pe noi, cei care vedem şi nu pricepem, câte înţelesuri se află în lucruri, în felul cum se raportează ele unele la altele; ea ne predă umilinţa necesară apropierii de o lume străină, renunţând la trufia de a considera că tot ceea ce nu ne seamănă este un handicap. Actriţa descrie şi trăieşte lumea aceasta neştiută de noi şi treptat ne transmite imposibilul: e fericită, deşi nu vede, e tulburată, stingherită, neîndemânatică de îndată ce operaţia îi redă ceva din priveliştile presupus a fi pierdute. Ea nu e pregătită să "vadă" şi ceea ce vede, la propriu, e tulbure şi dizgraţios. Dar reîntoarcerea e imposibilă. Revenirea ei la situaţia anterioară o transformă într-un om într-adevăr nefericit, fără repere în lumea părăsită, fără certitudini în lumea unde a fost împinsă. Încovrigată în pat, îşi trăieşte nevroza fără a învinovăţi pe nimeni, dar şi fără a mulţumi cuiva.


Infernul bunelor intenţii

Pentru Frank Sweeney (Şerban Pavlu), un bărbat mereu gata să-şi folosească resursele de devotament pentru toate cauzele pierdute ale lumii - de la foametea din Abisinia, până la productivitatea caprele pitice -, Molly este o adevărată comoară. În sfârşit, el îşi poate justifica existenţa printr-un proiect care să facă un om fericit, inepuizabilele sale resurse de generozitate se pot exersa fără împrumuturi la bănci şi fără investiţii, femeia e aici, lângă el, îl iubeşte, rezultatele pot fi verificate repede, împlinirea e la doi paşi. Actorul joacă superficialitatea binelui, convenţia lui "ajută-ţi aproapele" folosită ca să te ajuţi pe tine, nu pe el, omul modern nu în ceea ce are el hidos, ci în ceea ce ni se prezintă ca minunat, până când consecinţele dezastruoase ale minunii devin evidente. Fără a greşi în vreuna din ipostazele rolului, mereu exact când îşi explică acţiunile, actorul ratează acolo unde ocoleşte dimensiunea personajului de dincolo de întâmplările din piesă: un apostol al binelui care face rău, fără să vrea şi fără să ştie, fuga de consecinţe, sunt marcate, dar nu intră în compoziţia chimică a rolului.


Femeile frumoase nu pot fi recucerite

Domnul Rice (Victor Rebengiuc) este un fost mare doctor, copleşit acum de o dramă personală care i-a făcut cunoştinţă cu spectrul ratării. Şi pentru el, Molly poate fi o şansă: cea a revenirii în lumea congreselor medicale, a operaţiilor spectaculoase , unde femeile frumoase mai pot fi recucerite. Împreună cu personajul, actorul crede şi nu crede în această posibilitate şi mersul lui clătinat (nu doar din cauza beţiei) pe marginea speranţei dă o teribilă stare de încordare: ceea ce vede Rice în lume ştiind totul despre vedere, este la fel de tulbure ca şi reprezentările lui Molly.

Personajele nu-şi vorbesc între ele. Ele povestesc întâmplările, ce au simţit şi ce au gândit, amănuntele coincid sau nu - n-are importanţă -, trei monoloage, trei singurătăţi (situate de scenograful Andu Dumitrescu în ambianţe care dau idee despre spaţiul lor locativ, dar şi despre lumea lor interioară) se apropie şi se despart mărturisind neputinţa de a face bine, imposibilitatea solidarităţii cu victimele răului. Este meritul regizorului Alexandru Dabija de a fi condus aceste monoloage sugerând permanent relaţiile dintre personaje, continuitatea dramei, construind conflictul nu din ceea ce se vede, ci din ceea ce se gândeşte. Poate nu toţi spectatorii sunt dispuşi la un asemenea efort. E opţiunea lor. Teatrul le oferă şansa de a medita cu mai multe argumente decât au fost obişnuiţi, cu mai multă sensibilitate decât se cere la o bere între prieteni.