Că vinovat e tot făcutul - Molly Sweeney

O tânără oarbă, cu o bogată şi, paradoxal, poate, împlinită viaţă interioară, întâlneşte un tânăr autodidact şi cu suflet mare care vibrează la toate nefericirile lumii. Se iubesc, se căsătoresc. El vrea să o salveze, doar normal e să vezi, nu să nu vezi, află tot ce poate afla un autodidact despre orbi şi orbire, găseşte un medic dispus s-o opereze. Medic aflat în dublă şi durabilă criză, părăsit de multişor de soţie şi, fostă glorie a lumii medicale, ieşit acum din circuitul ştiinţific. Soţul vrea să-şi fericească soţia, medicul vrea să dovedească, lui, confraţilor şi fostei soţii, că încă mai poate, doar fata nu vrea nimic, dar nici nu e întrebată. Operaţia reuşeşte, fata începe să vadă câte ceva, dar echilibrul ei s-a dus, frumoasa viaţă lăuntrică e definitiv bulversată, căsnicia asemenea, el pleacă în Abisinia să-i ajute pe alţi năpăstuiţi ai sorţii, ea ajunge la ospiciu şi se reinstalează în lumea numai de ea ştiută, medicul revine la sticla de Jameson vremelnic abandonată.

Acesta e subiectul. Facerea de bine cu anasâna. Relativitatea noţiunii de fericire. Relativitatea noţiunii de normalitate. Himera unei a doua şanse. Umanitatea şi suferinţa ascunse în adîncul oricărui imbecil ori decăzut. Eşecul oricărei intervenţii care tulbură organicitatea. Ca nu cumva să scăpăm ideea, ea e redundant reluată într-o povestire a tânărului care se dăduse odată de ceasul morţii să salveze de la moarte, strămutându-i, o pereche de bursuci care, îndărătnici, s-au întors imediat la vizuina iniţială. Déjà vu şi cu deznodămînt previzibil.

Cam asta îmi închipui că aş fi spus dacă aş fi citit doar acest text compus din trei monoloage imbricate. Din fericire, nu l-am citit, ci am văzut spectacolul montat de Alexandru Dabija. De fapt, e mai corect spus "spectacolul jucat de Lelia Ciobotariu, Şerban Pavlu şi Victor Rebengiuc". Pentru că e un spectacol integral de actori, în care regizorul a ştiut să fie discret, reţinut, econom (muzică nu e, nici nu e nevoie) şi să nu iasă în evidenţă, să se pitească în spatele actorilor şi al scenografiei (decor redus la minimul necesar, un panou pe toată lăţimea scenei cu un joc de alb-negru obsedant şi obositor care se încadrează perfect spectacolului). Nu îmi e defel clar ce l-a împins pe Alexandru Dabija să aleagă acest text prea puţin dramatic, prea puţin ofertant pentru un regizor, dar a făcut-o şi ce a ieşit e frumos. E un spectacol dificil, pentru că nu e uşor să joci singur, în porţiunea ta de scenă bine delimitată, să nu primeşti energie de la partener, să arzi singur. Iar actorii sînt, fiecare, impecabili.

Dacă Victor Rebengiuc e în nota lui obişnuită, adică foarte bun (mă-ntreb dacă e ceva ce nu-i iese!), Şerban Pavlu a fost pentru mine o surpriză extrem de plăcută. Cred că e prima oară când îl văd făcând un rol atât de întins şi nuanţat. În contrast cu personajul dezabuzat al medicului, el are vervă, energie, umple scena, e plin de viaţă şi de bune intenţii, e duios şi ridicol. E drept că uneori mi s-a părut că nu-şi stăpâneşte vocea, dar, în totul, face un rol excelent, un personaj care se ţine minte. Piesa de rezistenţă a spectacolului e, evident, partitura lui Molly. Pe care Lelia Ciobotariu a lucrat-o cu neasemuită fineţe şi firesc. Reuşeşte să nu aibă nici o notă falsă, nu stoarce lacrimi, nu cere compasiune, e blândă, dar nu monotonă, inteligentă, plină de umor, discretă şi reuşeşte să atingă - şi să transmită - o intensitate a trăirii care suplineşte lipsa de dramatism a montării.

Nu sînt un fan al acestui tip de teatru nedramatic. N-aş zice că îmi doresc multiplicarea unui experiment ca Molly Sweeney. Recunosc însă că spectacolul e bun şi merită văzut.

---

Teatrul Bulandra în coproducţie cu Proiect Replica.
Molly Sweeney, de Brian Friel;
traducerea: Cristian Ionescu;
regia: Alexandru Dabija;
scenografia: Andu Dumitrescu;
cu: Molly Sweeney: Lelia Ciobotariu, Frank Sweeney: Şerban Pavlu, Domnul Rice: Victor Rebengiuc