Balenele, caprele iraniene şi albina etiopiană se descurcă fără noi! - Molly Sweeney

În fundal: nişte pătrate înnebunitoare. Cu dimensiuni identice, dar aşezate în linii neregulate, derutante. Lipsite de căldura culorii, cu glacialul lor alb-negru, sperie ochiul şi confuzează percepţia, inducând neîncredere în propria vedere. Cu fiecare baleiere a privirii, liniile îşi schimbă raporturile. Poate ca replică la multistratificarea din Bash - căci autorul e acelaşi, Andu Dumitrescu, unul dintre puţinii noştri scenografi dispuşi oricând să sacrifice frumuseţea şi ostentaţia decorului de dragul structurii şi temeiurilor din stratul de adâncime al textului. Lanţurile speculative antrenate de construcţia sa ar putea merge până hăt departe: de la a vedea, a percepe, a înţelege la empirismul lui Locke şi Berkeley şi binecunoscutul său esse est percipi (piesa conţine referiri frecvente la cei doi filosofi englezi), apoi la celebrul "viaţa e vis", cu lumea sa de graniţă, cu variante de realităţi fantasmatice, cu personaje reale asamblate în situaţii ireale. Şi totul e pigmentat de cuvinte ca engramă, gnoză şi agnosticism. Pe scurt, universul lui Molly Sweeney (personajul principal al spectacolului omonim coprodus de Proiect Replica, înfiinţat de Lucian Pavel, şi Teatrul Bulandra, pe textul irlandezului Brian Friel, în regia lui Alexandru Dabija), cu morţi reveniţi la viaţă şi cu o lume imaginară mai pregnantă decât realul. Care real este împins din ce în ce mai la margine de femeia oarbă, inadaptată la lumea văzului, după ce i se bagă pe gât operaţia şi miracolul vederii.

De o parte a fundalului cu pătrate şi linii, într-un ecran video, se succed veşnic aceleaşi două imagini, mise en abîme pentru întreaga piesă: o negresă frumoasă, râzând, într-una din ţările de climax al mizeriei, Etiopia, unde vor ajunge, pesemne, noi organizaţii umanitare, impunând noi reglementări şi restricţii odată cu binele adus. Aceasta ar fi a doua dezvoltare a textului (iar spectacolul urmează neclintit piesa irlandezului): ajutorul ţine mai mult de impulsul şi interesul celui favorizat decât de nevoile reale, de structura şi identitatea celui căruia i se oferă. Rezultă un bine indiferent la nevoile reale, impus de un civilizator nepăsător, distrugând impasibil o civilizaţie instituită şi bine rânduită. Care ar fi sensul pregnant, de profunzime, care să dea rotunjime textului, nici piesa lui Friel (text cu reale calităţi... narative), nici spectacolul lui Alexandru Dabija nu o arată. Dincolo de aceste teme, rămâne doar tragedia medicală cu relevanţă mai mare sau mai mică, a femeii oarbe operate, la insistenţa soţului şi la dorinţa oftalmologului, a cărei vedere slabă, recăpătată pentru scurt timp, îi va aduce numai şocuri.

Din nou, putem vorbi despre lipsa deliberată, în textul contemporan, a dramatismului, înţeles ca relaţie, conflict şi tensiune. Căci piesa constă din trei solilocvii juxtapuse şi aproape nici o interacţiune. Dramaticul e complet înlocuit de naraţiune, iar senzaţia de prezenţă, de directeţe, consubstanţială teatrului, de act întâmplat sau retrăit sub ochii spectatorului, e cu totul abolită. Povestirea detaşată, la trecut, suprimă prezentul (oricum el nu interesează, ce se întâmplă acum cu oamenii de pe scenă ţine de domeniul indeterminatului), iar perspectiva celor trei personaje-naratori pare secată de emoţie. Unica legătură între cei trei de pe scenă - cu trei porţiuni bine delimitate, după voinţa autorului, trei lumi distincte care se suprapun şi se intersectează doar din când în când - se rezumă la fragmente comune ale întâmplării petrecute în decurs de un an. Altfel, construcţia personajelor este admirabilă, cu detalii care fac credibilă povestea tradusă de Cristian Ionescu într-o limbă vie şi plină de nuanţe. Nu există personaje negative, dar există situaţii apropiate de destinul tragic. Iar lumea lui Friel cucereşte prin bunele sale intenţii, prin marea omenie şi imensa vitalitate.

Regia optează pentru registrul sobru: nu tu muzică să inducă sau să accentueze stări dramatice, nu tu mişcare să deturneze sau să amplifice sensuri; cât despre relaţii... nici pomeneală! Regizorului Alexandru Dabija nu-i rămâne decât să se ascundă discret în spatele partiturilor actoriceşti supravegheate cu atenţie. Decurg, astfel, trei caractere extrem de bine conturate şi în ele, nu în sensurile filosofice, a căror percepere e îngreunată de oralitatea teatrului, zgârcită, inevitabil, cu timpul acordat reflecţiei, stă aderenţa acestui spectacol: în personajul luminos al Leliei Ciobotariu, construit modern, firesc, epurat de orice declamaţie, ca femeie care încearcă permanent să-şi păstreze bunătatea; nu ca epavă care stârneşte compasiunea. Sobrietatea şi discreţia sunt mărcile în care Victor Rebengiuc îşi concepe personajul, oftalmolog celebru, responsabil, cu cariera scurtată de o dramă conjugală, înecată în băutură şi pescuit. Iar unul dintre cele mai agreabile personaje văzute în ultima vreme este imaginat de Şerban Pavlu în tipul marelui entuziast incapabil să ducă o treabă până la capăt. Actorul e savuros în autodidactul care se capacitează doar când oameni sau animale, eventual din locuri cât mai îndepărtate şi în situaţii cât mai bizare, au nevoie de el. Avalanşa de opţiuni a lumii moderne mai degrabă îl năuceşte decât îi dă sensuri. Suculent prin autoironie, superficial, plin de intenţii bune, debordând de impulsul de a ajuta, mai ales când nu e mare nevoie de ajutor (balenele, caprele iraniene, bursucii în pericol de inundaţie), personajul lui Şerban Pavlu este un deliciu teatral. Iar pentru această lume verticală, vitală, umană până în străfunduri, merită să faceţi un drum până la Molly Sweeney la Teatrul "Bulandra".